Din câte ştiu eu, din ce înţeleg, nu există om care să poată spune că nu are în suflet, dacă nu răni, nici măcar vreo cicatrice. În funcţie de intensitatea loviturilor primite, de puterea pe care o arătăm în faţa dezamăgirii, de forţa pe care o găsim în noi sau în alţii pentru a ne ridica, pe suflet apar un fel de inscripţii… hieroglife ciudate lăsate de trecerea timpului şi a oamenilor. Unele rânduri ne rămân dragi pentru totdeauna, dar altele ascund înţelesuri neştiute de nimeni altcineva. Şi teamă… multă teamă că într-o zi, cândva, nu vom mai avea putere de regenerare, că vom primi o lovitură care să ne fie fatală. De atunci, fie ne ferim, fie pornim în căutarea unui leac miraculos. „Cum ne vindecăm? Cum ne vindecăm rănile? Sau temerile…?”.
P.S.
Uneori prin muzică?
Nevermore 