Satan, be my guide (IV)

Avem în sânge o manie, o vicisitudine de care nu prea putem scăpa… nu ştiu de ce, nu aş putea spune, din cauza bicisniciei simplităţii împinse la extrem a fiinţei umane, din cauza lipsei raţiunii sau din cauza înfrângerii în confruntarea cu prejudecata?  Suntem gata oricând să punem etichete, să aruncăm cu ele în stânga şi în dreapta, simţindu-ne astfel mai mari, mai buni, nişte dumnezei în miniatură a căror lume trebuie neapărat să fie aranjată până la cel mai întunecat colţişor, o gospodină deosebit de harnică incapabilă să nu aşeze pe raft, în cămară, la locul său, cel mai neînsemnat borcan.

V-o spun eu, diavolul, acela al cărui nume este interzis să fie scrisă cu majusculă, al cărui nume este ostracizat din locurile sfinte, de pe limbi umflate de aburii mediocrităţii, eu, necuratul – izvorul primordial al răului din această lume şi sursa tuturor nenorocirilor, dezrădăcinătorul primilor oameni din Grădina Edenului. O spun eu, cu limba mea despicată, cu pielea mea rece, cu ochii în care nu se poate citi absolut nimic înafară de condamnarea pe care o arunc asupra celor care mă privesc – aceea la o teamă nedefinită, ciudată, ascunsă, care se cuibăreşte treptat în suflete, prevestind suferinţe veşnice, băi de smoală şi torturi greu imaginabile pentru alte minţi decât cele stăpânite de habotnicie.

*

Nu m-a derajat să fiu numit diavol de acele două femei pe faţa cărora superficialitatea se citea fără vreo urmă de dubiu. Nici nu mă deranjează că unele persoane îmi privesc pline de reticenţă lungimea părului… E adevărat, uneori, din nevoia de schimbare sau din lene îmi mai las barbă, dar acel aspect nu înseamnă că am puterea de a rămâne rece la unele raţionamente, dileme sau probleme pe care mi le imaginez. Îmi place să scormonesc prin vise, prin gânduri, îmi pun întrebări şi, îndrăznesc să spun, dau dovadă de suficientă capacitate de a înţelege…

Totuşi! De ce am numi diavol un individ pe care îl vedem pentru prima oară doar pentru că este îmbrăcat în piele şi îşi poartă părul desfăcut pe umeri? Şi să spunem că pentru o imaginaţie suficient de bogată, apariţia din faţa ochilor ar fi suficientă, dar… de unde avem această manie de a judeca omul după aspect şi nu după comportament, respectiv, după modul în care ar putea gândi?

În ultima vreme m-am întrebat dacă, social vorbind, dar în acelaşi timp uman, individual, avem capacitatea de a înţelege că nu haina face pe om… Suntem în stare să ne strigăm nevoia de libertate în acţiune, în exprimare, în gândire, dar, în acelaşi timp, dăm dovadă de intoleranţă faţă de ceilalţi semeni ai noştri, ca şi cum potenţiala noastră valoare, pe care ni se pare că o posedăm, ne dă certitudinea că am fi primii şi singurii beneficiari ai libertăţii.

În acest fel, punând la repezeală etichete, nu putem decât să arătăm platitudinea care ne caracterizează, închistarea între barierele care delimtează un singur mod de gândire, sau, la fel de posibil, lipsa vreunui mod de gândire. Şi prin această atitudine de deţinători ai adevărului unic, cum că bărbatul ar trebui să poarte părul tuns şi că femeia ar trebui să stea în bucătărie păzind oala în care fierbe mâncarea, nu facem altceva decât să inhibăm spiritul, spiritul în sine, nu acela al unui singur om, ci acela esenţial care are puterea de a construi, de a inova, de a împinge umanitatea către o altă eră, către civilizare, către progres sau, în cel mai rău caz, măcar şi numai spre diversitate.

Nu spun că mă simt fără de pată, nu spun că pe rafturile sufletului meu, pe acelea ale gândirii mele, nu există etichete, dar ele aşteaptă o vreme până să fie puse. Tocmai pentru ca, atunci când sunt lipite, să nu se mai dezlipească, demonstrând valoarea logicii şi a înţelepciunii. Din câte ştiu eu, omul face haina, nu haina face pe om. Şi, de asemenea, omul se face pe sine însuşi, dezvoltându-se în permanenţă, murind încercând, sau lăsându-se să alunece către baza lanţului trofic, devenind o simplă amibă pluricelulară, o pseudo “fiinţă înzestrată cu raţiune”.

Încerc să îmi dau seama… este bine să punem etichete? Este bine să aproximăm oamenii, să îi apreciem în funcţie de valorile şi de modul nostru de gândire, pentru a vedea dacă tovărăşia lor ne este, dacă nu plăcută, măcar utilă? Este mai bine să împărţim cu dărnicie etichete, pentru fiecare persoană pe care o vedem, doar pentru că are un ochi strâmb sau nasul prea mare? Şi, în definitiv, un asemenea efort – chiar dacă l-aţi considera infim – merită să fie făcut? Da, da, vă spun! Pentru că majoritatea oamenilor nu au atins acel grad de inteligenţă şi de civilizaţie care să le permită să nu se simtă ameninţaţi de ceva care este diferit… şi, în acest fel, orice ar ieşi din rândurile turmei, trebuie înfierat, demonizat, pentru că, este la fel de adevărat, cea mai la îndemână metodă de a ne ridica pe noi este aceea de a coborî pe alţii!

Şi dacă este aşa cum văd acum, în faţa superficialităţii şi a imbecilităţii, în faţa unor prejudecăţi şi a credinţei inoculate, decât să mă plec în tăcere, prefer să răspund… „Satan, be my guide”!