Crescătorii de oameni

Ce drept avem, ce putere ne-ar da această posibilitate de a ne implica în mod activ în viaţa oamenilor? Şi când spun activ nu mă refer la o prezenţă oarecare prin intermediul căreia să fim în mod constant în preajma lor, oferindu-ne oricând este nevoie zâmbetele sau umărul… Cu ce drept ne implicăm în viaţa celor în care vedem, spre exemplu, un lut bun pentru a fi modelat? Şi, chiar dacă, admiţând că avem această putere, de unde ştim că nu suntem în eroare, că nu facem o greşeală?! Sau, şi mai grav, că în loc să facem un bine, facem exact răul pe care am dori să îl evităm?

Cu ce drept ne erijăm noi, oameni care în viaţa lor au făcut greşeli, în postura unui croitor experimentat care, la vederea unei stofe extraordinare, se entuziasmează la gândul că din ea va coase costumul vieţii sale? Ce anume ne dă certitudinea că toţi suntem nişte Pygmalioni capabili de a da naştere unor statui însufleţite perfecte, fără cusur?  Dar, mai ales, de unde izvorăşte acea încredere în noi şi în forţele noastre care să ne dea certitudinea că suntem capabili să creştem oameni? Nu mă refer la concepţia părintelui care are fericirea şi datoria de a îşi creşte odrasla aşa cum crede că este mai bine… Mă refer la cei care se implică, fără a pretinde ceva, fără a avea vreo obligaţie sau vreo datorie, în formarea altora…

Probabil că această joacă de-a dumnezeul în miniatură dă o senzaţie de putere, de conştienţă şi de conştiinţă, dar…

Să presupunem că undeva, într-un colţ întunecat, zace o făptură fragilă, nesigură, înspăimântată, posibil mutilată din pricini care nu ne sunt cunoscute la început. Şi, deşi privirile îi fug din calea altora, din doar puţină curiozitate aflăm despre lutul de calitate din care aceasta este concepută. Cu o mărinimie care o depăşeşte pe aceea a celui mai bun suveran, dar în acelaşi timp din obligaţia pe care o avem de a nu lăsa lucrurile bune şi oamenii buni să se piardă, decidem să ne implicăm, să împrumutăm din sclipirea pe care considerăm că o avem celorlalţi, dorind să insuflăm în lutul bun dar nemodelat o mică părticică din sufletul nostru mare, din cunoştinţele noastre vaste, din experienţa pe care alţii nu au putut sau nu au avut posibilitatea să o construiască. Demn de laudă, aş spune la prima vedere, o iniţiativă extraordinară, admirabilă! Şi începem să construim, să modelăm, să creştem ceva, după propriile noastre principii, adăugând chiar mai mult – dorinţa ca altcineva să ajungă ceea ce am fi dorit să fim şi nu suntem – arătând căi şi drumuri care să evite greşelile pe care le-am făcut cândva când eram şi noi doar nişte viitori oameni, speriaţi de ceea ce va veni, temători de ceea ce ne aşteaptă, sperând în victorie şi refuzând eşecul.

Să presupunem că răspunsul la întrebarea “cu ce drept?!” vine chiar de la persoana pe care decidem să o modelăm, pe care ne dorim să o creştem, într-un fel, după chipul şi asemănarea noastră. Şi că el – răspunsul – ar fi “pentru că acea fiinţă ne permite”! Dar… dacă sistemul nostru de valori nu este cel corect? Dacă nu este aplicabil acelei persoane? Dacă, în realitate, din greşelile pe care le-am făcut în trecut nu am învăţat nimic şi am apucat-o pe un drum care nu îşi găseşte reflectată viabilitatea în realitate?! Dacă, în fine, noi înşine suntem nişte eşuaţi pe ţărmurile unei insule dezolante şi, de fapt, implicarea noastră constituie nevoia de a striga după ajutor?! Dacă dorind să formăm oameni greşim elementar, având în vedere că noi înşine suntem supuşi erorii, şi în loc să le facem bine îi împingem, mai repede sau mai târziu, pe o pantă a pierzaniei de care nu putem să nu ne considerăm responsabili?

Constatăm, apoi, târziu, că, deşi experimentaţi, noi, crescătorii de oameni, greşim de multe ori, atât în ceea ce ne priveşte cât şi în ceea ce are legătură cu pupilii noştri. Şi ne împovărăm umerii cu poveri inutile, cu remuşcări pentru ceva ce nu mai poate fi întors, făcându-ne vinovaţi de distrugerea unor destine. Destine care, chiar dacă nu ar fi devenit măreţe ar fi avut o şansă la o fericire mică, poate uneori închipuită şi mincinoasă. Doar că, atâta timp cât nimicnicia nu este conştientizată, ea nu există în ochii celor care o trăiesc, luând chipul fericirii patetice, a unei mulţumiri de sine suficiente. Nefericirea nu apare decât atunci când anumite grade de evoluţie sunt conştientizate, şi atunci fericirea plăsmuită devine nefericire, lipsa conştienţei devine conştienţă, iar mulţumirea mediocră îşi află sfârşitul într-o viziune inaccesibilă, aceea a unei persoane care ar fi putut exista, dar care, din diverse motive, nu va lua naştere niciodată.

Este aşa cum întrebam cândva… Ce preferi, să fii fericit pentru scurtă vreme, sau să nu cunoşti niciodată gustul adevăratei fericiri? Şi, invariabil, răspunsul venea neschimbat, exprimând o preferinţă încăpăţânată pentru pseudofericire, pentru simplul motiv că odată ce ai cunoscut adevărata fericire o vei regreta pentru totdeauna. Patetic, poate, deşi mult mai înţelept, mult mai puţin autodistructiv… De ce ai alege să suferi pentru câteva clipe de zbor? Dar, pe de altă parte, de ce ai muri fără să cunoşti senzaţia zborului?!

Totuşi… cine ne dă dreptul să alegem, să hotărâm pe destinul altora, susţinând insistent că zborul este mai bun decât târâtul, chiar dacă nu durează? Poate aici este greşeala, că uneori nu judecăm oamenii în totalitate, că nu luăm seama şi la forţa  cu care sunt sau nu sunt înzestraţi – aceea de a putea purta o apăsare în plus. Să poţi zbura şi apoi să ţi se interzică zborul, sau să trăieşti, de la început şi veşnic, fără să te abaţi de la credinţa că zborul este un lucru cu care nu se glumeşte, un foc cu care, dacă te joci, poţi să te arzi?!

7 comentarii la “Crescătorii de oameni

  1. pentru a forma o persoana in felul in care spui tu, se presupune ca pornesti de la 0, adica de la un copil. pentru ca un om cu o oarecare experienta de viata nu este atat de maleabil incat sa poata fi schimbat intr-o maniera dramatica de un factor exterior, indiferent de statutul, experienta sau intentiile acestuia. mai mult de atat, dezvoltarea unei persoane nu depinde de un sigur factor si cand ipoteza porneste de la mai multe premise, rezultatul nu depinde doar de una dintre ele. iar daca „crescatorii de oameni” au puterea pe care le-o dai tu, inseamna ca cei care ne-au crescut pe noi sunt vinovati pentru urmasii nostrii.

    • Nevermore spune:

      Meravigliosa, in principiu o formare poate sa porneasca de la 0, dar nu este neaparat o regula… Sa presupunem ca exista o formare initiala, mai mult sau mai putin proprie, de la care se poate porni si care, in timp, se poate modifica sau solidifica. Nu cred ca pentru a forma un om acesta trebuie sa fie obligatoriu „tabula rasa”. Mai conteaza modul in care apare implicarea, precum si motivatiile folosite de „mentor” sau cele acceptate/gasite de „pupil”. Adevarat ca sunt multi factori care ne influenteaza pe toti – atat interni cat si externi – dar, mai cred ca o modelare relativ reusita consta si intr-un mod de gandire comun al celor doua parti, si atunci, atat una cat si cealalta pot trata factorii externi intr-un mod asemanator. Ar mai fi multe de spus, dar prefer sa o fac intr-o continuare a acestui post. Vinovatia cred ca ar cantari exact atat cat i s-ar permite… chiar daca urmasii ar ajunge sa plateasca pentru greselile parintilor.

  2. sol spune:

    asa cum spuneai, nu ai de unde sa stii daca varianta ta de modelare este cea corecta dar este un punct de plecare pentru cel pe care il modelezi pentru ca experienta ta sigur il va ajuta chiar daca nu va urma exact pasii pe care ii arati.
    mai bine incerci sa modelezi pe cineva asa cum stii, asa cum te-a invatat pe tine viata, decat sa-l lasi in acel colt intunecat.
    eu nu stiu sa aleg intre a zbura si a ma tara,dar intreb cine ma asigura ca zborul e adevarata fericire? daca momentele astea pe care le traiesc inseamna zborul din viata mea iar eu le confund, sau nu stiu sa le apreciezi si simt ca ma tarasc?

    • Nevermore spune:

      Sol, nu spun ca este nevoie de un „certificat” eliberat de institutii abilitate pentru a deveni „crescator de oameni”. Dar cred ca se poate intampla sa fim modelati de oameni care nu au nicio cadere, niciun talent, nicio predilectie catre formare. Aici este problema, personal, oricine poate sa se simta in stare sa modeleze, dar cati au aceasta putere si, mai ales, un drept real?! Ca exemplu extrem, un criminal nu are niciun drept sa modeleze pe cineva dupa principiile sale, pentru ca in acest fel distruge ceea ce pupilul ar fi putut deveni alegand o cale care sa nu fie inafara legii. Cat despre distinctia dintre tarat si zbor cred ca fiecare persoana o face in functie de structura sufleteasca, dar si in functie de alti factori… Daca gresim in conceptii automat invatam (sau asa ar trebui sa fie), ceea ce, oricum, cred eu, este mai util decat asteptarea pasiva a unui lucru, a unei certitudini sau mai stiu eu carui lucru de orice natura pentru care sa nu suferim deloc.

  3. […] Nu. Ba da !  Mama mea mi-a inchis odata portiera peste mana. Preferam sa ma loveasca cu masina … A fost dureros […]

  4. RK spune:

    Pai tocmai, ca si mentor, n-ar trebui sa alegi si sa hotaresti destinul altuia. Tu ii aduci la cunostinta toate alternativele, invata-l cum sa puna intrebari, dar incurajeaza-l sa exploreze/sa gaseasca raspunsuri si de unul singur. In felul asta, va alege in cunostinta de cauza.

    • Nevermore spune:

      RK, sub nicio forma mentorul nu are dreptul sa ia decizii pentru pupil. Dilema supusa atentiei consta in exercitarea vreunui drept, a posibilitatii, respectiv supunerea fata de o dorinta de a porni procesul de formare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s