Crescătorii de oameni (II)

Ceea ce este fiecare dintre noi la un moment dat reprezintă o sumă a fericirilor şi dezamăgirilor sale, a experienţelor trăite, a dorinţelor realizate şi a renunţărilor pe care a fost silit, dintr-un motiv sau altul, să le facă. Evoluţia personală în sine, însă, nu poate fi cuantificată în mod exact din pricina acelui egocentrism de care suferim toţi, din pricina unui fel de narcisism de care nu ne putem dezbăra, considerându-ne, într-un fel, mai buni decât suntem. Lăsând la o parte o influenţă a vreunor complexe, curăţându-ne de reminiscenţele lor, rămânem entităţi care pot cădea uşor în capcana unei supraevaluări care poate avea consecinţe nefaste.

M-aş putea gândi, ca exemplu, la o anumită tipologie de oameni, aceea a “proştilor” care nu numai că nu ar accepta să se considere vreodată “proşti”, dar, dimpotrivă, se consideră inteligenţe ascuţite şi inegalabile, minţi căutătoare de răspunsuri şi de soluţii la întrebări… lipsite de sens sau de importanţă. Un asemenea personaj, care caută mereu răspunsul la întrebarea “ce voi mai mânca şi ce voi mai bea mâine”, fiind, de asemenea, lipsit de posibilitatea de a îşi depăşi limitele restrânse, s-ar putea erija nu în mentor, ci în stăpân. O asemenea persoană, lipsită de urme decente de inteligenţă nu ar avea sub nicio formă posibilitatea de a deveni “crescător de oameni”, cei din jurul său fiind oprimaţi efectiv prin forţă fizică şi apoi psihică, pe fondul unei slăbiciuni morale şi sentimentale. Într-o asemenea situaţie regretabilă, mentorul nu ar deveni altceva decât un criminal macabru care nu îşi pătează mâinile cu sânge, dar distruge ceea ce s-ar putea înălţa mult într-un cadru adecvat dezvoltării umane. Mai mult, remuşcarea pe care ar trebui să o simtă îi este necunoscută, întrucât în băltoaca nimicniciei sale conceptul de evoluţie umană nu există, excluzând dorinţa sa bovină de mai bine.

Există, însă, cazuri în care oameni care nu depăşesc cu mult graniţa animală, devin faruri care să ghideze destine mai tinere, mai firave, mai slabe, mai animate de naivitate şi de lipsa maturităţii care poate arăta cu precizie valoarea umană precară a mentorului. Cu ce drept?! Cu ce drept o asemenea persoană poate să manifeste şi cea mai mică urmă de putere asupra unei entităţi presupus/dovedit superioare sieşi, îndepărtând-o de ceea ce ar putea fi, smulgându-i aripile, refuzându-i posibilitatea înălţării şi a evoluţiei? Da, spuneam, cu dreptul pe care persoana care urmează să fie modeleată i-l conferă, drept oferit în baza unui respect mai mult sau mai puţin obţinut în urma unei impuneri, sau în baza vreunui alt sentiment. În orice caz, indiferent de modul în care ascendentul moral poate să fie obţinut de către mentor, în lipsa anumitor calităţi esenţiale, nu există decât posibilitatea ratării, a distrugerii, a prăpădului care apare datorită inconştienţei cu care oamenii caută să obţină putere asupra altora – în general asupra celor mai slabi decât ei.

Atunci… ce calităţi ar trebui să aibă “crescătorii de oameni”? Ce ar trebui să îi caracterizeze şi să îi definească? Lăsând la o parte afirmaţia, logică de altfel, că profesorul poate încerca să îşi înveţe elevii, dar nu poate garanta că aceştia vor ieşi învăţaţi, ce atribute ar trebui să aibă un “crescător de oameni” ca să existe o oarecare certitudine că un drum început nu va deveni o fundătură din pricina lipsei sale de capacităţi?

Nu spun, mulţi dintre noi am încercat să creştem alţi oameni şi succesul nu a fost prezent întotdeauna; din varii motive, din diverse cauze, interne sau externe, oamenii se pot apropia dar se şi pot depărta, atât unul de altul, cât şi de limite pe care le pot atinge şi, de ce nu?!, chiar depăşi. Se poate întâmpla, chiar, ca numărul insucceselor să depăşească numărul încercărilor reuşite, dar, în cazul unei reuşite, este meritul lutului care se lasă modelat sau meritul unui priceput, adecvat “crescător de oameni”?