Când ultimul cuvânt îi muri pe buze m-a privit cu ochi goi. Încercam să îl înţeleg, să îmi dau seama de ce se încăpăţâna să se supună singur torturii de a trăi în pragul acelui faliment moral al femeii căreia i se oferise ca pradă.
Nu l-am cunoscut niciodată aşa, nu îl recunoşteam, se schimbase – voia bună îi dispăruse, la fel orgoliul, şi licărirea inteligentă a ochilor lăsase loc umbrelor cenuşii ale disperării. Nevoia dureroasă de iubire îl condusese în braţele unei femei care împărţea săruturi fără să mai aibă ceva sfânt pe lume, pentru care dragostea reprezenta o stare de moment. Pieptul ei se înflăcăra la simpla vedere a unui posibil cavaler şi chiar şi în prezenţa lui ochii i se închideau ca să caute, prin neguri de vis, chipuri de bărbaţi – foşti sau viitori amanţi – capabili să îi potolească setea frenetică de desfrânare.
Îl compătimeam, dar în acelaşi timp îl invidiam… Încă am păstrat acea concepţie care mă înfiora într-o vreme: sufletele puternice, sufletele mari, se călesc numai prin suferinţă. Este adevărat, numai un suflet imens poate iubi cu inocenţă încăpăţânată o damă de consumaţie.
“Ţi s-a întâmplat vreodată să vrei doar să te aşezi şi să plângi”?
“Plângi, i-am răspuns, puţini mai avem atâta putere ca tine”.
Nevermore 