Dare de seamă (mie şi altora care au întrebat)

Încep să mă descurajez. Nu mult, doar puţin, încă mă încăpăţânez să cred că voi reuşi cumva să fac ceea ce îmi doresc. Când eram mai fraged uram compromisul şi consideram că la el nu apelează decât oamenii slabi. Apoi am învăţat că scopul scuză mijloacele şi că, mai mult, în unele situaţii, cei care fac compromisuri sunt cei puternici.

E greu să renunţi la o parte din tine, la ceva ce doreşti, pentru a realiza un obiectiv. Încă mă gândesc noaptea că voi ajunge în situaţia în care să pot fi învinuit de prostituţie intelectuală, deşi niciodată nu mi-am dorit să ajung într-un asemenea punct. Dar… îmi dau seama că altfel nu se poate, că unele dorinţe sunt irealizabile. Atunci, pentru a o putea realiza pe cea mai importantă las deoparte anumite pretenţii şi încep din nou să lucrez. Cu inima îndoită, cu un cuget cam neîmpăcat. Încep să înţeleg că ceea ce aş fi vrut să fie nu poate fi, că eforturile mele de a îmbina anumite caracteristici sunt inutile. Mi-e teamă să apuc pe un drum al unei renunţări parţiale oferind un comercial pe care îl respingeam cu tărie până acum puţin timp.

Spuneam, e mai bine să mori frumos decât să trăieşti urât… Uneori, însă, pentru a putea ajunge la frumos trebuie să trecem prin urât. Să facem compromisuri şi să ne minţim, machiavelic, că vom ajunge, într-un final, acolo unde dorim. Aşa că scriu, mai nou renunţând la anumite componente, la anumite dorinţe, pentru a termina acest lucru pe care l-am început – o carte la care ţin mai mult decât ar trebui şi, în acelaşi timp, ciudat, la care ţin mai puţin decât trebuie.

Ce este mai grav este că începe să îmi fie frică. Pentru mine şi pentru ceea ce voi reuşi…