Renaştere (Răzvan Nicula)

Eu, cucerindu-mi moartea, mă duc spre alte zări
Deşi îţi port parfumul impregnat în nări,
În zbor înfricoşat pe aripi de cruntă nebunie,
Am şi uitat de toate, pornesc în pribegie.

Meleaguri nevăzute mi se perind’ prin faţă
Şi crede, niciodată, în searbăda mea viaţă,
Nu am visat vreodată aşa minunăţie
Ce îmi orbeşte ochii, m-aruncă-n veşnicie.

De unde vii, nălucă, şi încotro m-atragi,
Pe valuri de oceane şi prin păduri de fagi?
De stânci îmi zdrobeşti trupul şi îl depui pe nori,
Sau din văzduhul vesel în iaduri mă cobori?!

Nimic nu mai contează, nimic nu are-a face
Cu o aşa beţie ce-mi scurge-n vene ace!
Şi ochi-mi de vreodată n-or mai putea să vadă
Goliţi de scânteiere de moartea cea neroadă,

Pe moarte declara-voi, jurând pios, solemn,
Că viaţa ce mi-am dus-o ca un nebun nedemn,
Pornind de-acum încolo pe drum de veşnicie
Mi-o voi schimba în toate, zburând din colivie

Spre lumi îndepărtate de nimenea ştiute
În coruri de cimpoaie, de harpe, de-alăute,
Rupându-mă cu silă, definitiv, la urmă,
De toate cele care m-au aşezat în turmă.

Vedenia întinse o mână schilodită
Îndepărtând din pieptu-mi o inimă zdrobită
Apoi, cred, mi-am luat zborul către tăcut pământ,
Îmbrăţişând fantastic şi rece, un mormânt.

Simţeam o rădăcină cum drept în piept mă scurmă
Şi cum cenuşa-mi arsă se zvârcoleşte-n urnă
Dorindu-şi să ia viaţa, din nou, de la-nceputuri
Flămândă, însetată, de-atingeri, de săruturi.

Mi s-a mişcat un deget, apoi întreaga mână
Dorindu-mi ca o viaţă pe buze să-mi rămână
Suflarea renăscută, ceresc, în vechiu-mi trup
Ca ultimă albină care păzeşte-un stup.

Mi s-a mişcat o geană, clipire tremurândă
Care părea zadarnic că vrea să mai răspundă
La întrebări eterne, de nimenea rostite,
Cu rădăcini firave în cuget încolţite.

Cum, cum era posibil ca eu, plecând spre zări
Cu haina de pe mine şi-al tău parfum în nări,
S-ajung spre ce plecasem – al nefiinţei hău –
Cu zâmbetul pe buze şi tot la braţul tău?!

Şi cum este posibil ca geana-mi să clipească
Şi inima pulsândă să bată, să zvâcnească?!
În cartea grea a sorţii, cu palidă cerneală,
Semnat-am, vreodată, obscură învoială?!

Privirea ta cea caldă, şi ochii-mbătători,
Să fie doar iluzia de paradis în nori?
Să fie oare focul care în ei mocneşte
Un rug aprins de lemne vrăjite diavoleşte

Ca să îmi pară toate cerească mântuire?
Sărutul tău de rouă, a inimii zvâcnire,
Îmi întăresc credinţa: spre bezne am plecat,
Dar iată-mă cu tine, complet reînviat.

Azi zâmbetu-ţi îmi spune că n-am plecat degeaba,
Că mi-ai iertat, iubito, greşeala, ura, sfada,
Că undeva în moarte, cu-al tău parfum în nări,
M-am întrupat în mine din hăuri, lut şi mări.

Şi ştiu că pribegia, oricât a fost de grea,
Etern nerăbdătoare, pe mine m-aştepta,
Dar numai să-l preschimbe pe-acela care-am fost
În cel ce-ţi stă alături simţind că are-un rost.