Contraste

Amintirile îmi sunt închise într-o cutie a Pandorei pe care de azi nu o voi mai deschide cu teamă. Nu voi mai suferi pentru greşelile mele, nici nu mi le voi mai critica pentru a o mia oară. Le voi privi cu detaşare, de acolo de unde începe totul, de acolo de unde eu, cel care sunt, m-am depărtat cu desăvârşire de cel care aş fi putut să fiu. Cunosc foarte bine momentul – acea seară care răspândea parfum de crini.

Atunci am greşit prima dată, dar nu pentru că am lăsat acea femeie să mă cuprindă, nu pentru că am vrut să mă privească, ci pentru că nu am vrut ca ochii sufletului să îmi rămână închişi, iar şoaptele şi vibraţia lui, mute. Am lăsat-o să mă iubească infinit de mult, aşa cum aş fi iubit-o şi eu. Am transformat-o într-o torţă arzătoare, apoi, cu ea în mână, mi-am închipuit că flacăra ei îmi va lumina pentru totdeauna întunecimea.

După ce am aprins-o, căldura ei mi-a dezmorţit oasele, mi-a făcut sufletul să tresalte, să se împlinească… şi să vrea să îşi ia zborul din nou către beznele pe care le părăsise. Pentru că ele, numai ele, promiteau căutări fără capăt, suferinţe insuportabile, prăpăstii adânci, infernuri chinuitoare. Mereu priveam în ochii ei la acea flacără care îmi încălzea viaţa cerându-i, parcă, să mă reţină. Dar ce rost mai are să trăieşti atunci când nu mai ai nimic de găsit? Ce rost are să cauţi perfecţiunea şi, dacă o găseşti, doar să te bucuri de ea?! Aş putea afirma că perfecţiunea nu poate fi atinsă niciodată  doar pentru că iubim mult mai mult imperfecţiunea. Imperfecţiunea este cea care ne dă viaţa, care ne-o lasă, care ne-o permite. Perfecţiunea nu înseamnă decât letargie, nimic altceva. Ce să mai cauţi, de ce să mai cauţi atunci când ai totul?

Mereu imperfecţiunea este cea al cărei glas ne alungă din preajmă-i, parcă sfătuindu-ne să îi căutăm opusul. Omul, însă, se teme să moară. În realitate, perfecţiunea poate să fie atinsă, doar că ne temem să o facem ştiind că apoi nu am mai avea niciun rost…

Puzzle

I-am recompus forma, am asamblat-o ca pe un puzzle. De nori fruntea, de ploaie ochii, de apus sângeriu buzele. De noapte părul, de raze fantomatice de lună braţele, de închipuire sânii şi coapsele, ea însăşi o umbră a lumii în care trăiserăm cândva.

Dimineaţa începe o nouă zi, prea puţini sunt cei cărora le pasă că porţile visurilor se închid. Şi jocurile de puzzle, spulberate de vânt, dispar, lăsând în urmă doar mici cartonaşe pierdute în zare sau rătăcite prin vreun buzunar  spart. Nu suntem altceva decât bucăţi, piese care trebuie aranjate într-un anumit fel pentru a releva o anumită formă. Dar rămânem atât de incompleţi când ochii aceia care ne dau viaţă se deschid pentru totdeauna!

Naturi

M-aş întinde, să încerc să îmi regăsesc eul, acela la care revin de fiecare dată, în acest cerc vicios pe care îl numesc viaţă. Doar pe el îl mai am, nimic în jur, pe nimeni. Aşa se întâmplă atunci când nu ai nevoie de nimeni. Mereu cel nefolositor trebuie să plece, să dispară, crezând că lasă în urmă-i un gol pe care nimeni altcineva nu îl poate umple. Se întâmplă să încerci să te potriveşti într-un loc, în vreo lume a altcuiva, să vrei să astupi un gol care, de fapt, nici nu există, să satisfaci nişte nevoi închipuite, nişte dorinţe care nu îşi află corespondenţă în niciun plan, nici material, nici imaterial.

Sunt oameni care parcă nu vor să înţeleagă că nu sunt doriţi, că nu sunt necesari, că nu au niciun rost… cel puţin în anumite vieţi în care ar vrea să pătrundă. Se întâmplă, uneori, să se încăpăţâneze să rămână, să caute să intre mai adânc, să îşi asigure un loc pe care nu îl pot primi niciodată pentru că, de fapt, el nu există. Se întâmplă să declare adevărate războaie acelor ziduri care, în spatele lor, nu găzduiesc decât nimicul, vidul. Pentru că sunt anumiţi oameni care se înconjoară de ziduri înalte nu pentru a proteja ceva, ci pentru a nu se vedea că nu au nimic de oferit…

Închinare lui Bacchus (Răzvan Nicula)

Eu îţi dau trupul meu şi viaţa,
Şi sângele clocotitor,
Tu, cu-o lămâie taie-mi greaţa
Şi-ajută-mă să uit de-amor.

Paharul fă-mi-l mereu plin,
Memoria înceţoşată,
În dezmăţatul tău festin
Să-mi pierd existenţa toată.

De am vreo urmă de speranţă
În aburi tari vreau să o-nec,
Să mai am doar exuberanţă –
Ce-am mai rămas să tot petrec

Pe drumuri prea bătătorite
De alţii înaintea mea,
Şi cu simţuri adormite
Să uit că am iubit cândva.

Vampirul (Charles Baudelaire)

Tu, ce-ai pătruns ca un cuţit
În inima-mi plângând, tu, care,
C-un cârd de draci ai năvălit
Nebună şi strălucitoare,

În cugetu-mi de tine-nvins
Să-ţi faci culcuşul şi locaşul,
– Nemernico, de care-s prins
Precum de lanţuri e ocnaşul,

Cum cartoforul e de joc,
Cum de-o carafă e chefliul,
Şi cum de viermi e ros sicriul,
– Te blestem, blestemat noroc!

Rugat-am spada ce retează
Să fiu din gheare liberat,
Şi-otrava care-nveninează
Să mântuie cu-al meu păcat,

Dar vai, şi spada şi otrava
M-au luat în râs şi mi-au strigat:
„Tu nu eşti demn ca din mârşava
Robie să mai fi scăpat,

Neghiobule! – de ţi-am răpune
Vampirul şi te-am libera,
Tu stârvul i-ai reînvia
Cu sărutările-ţi nebune!”