Nelămuririle sufletului

Tot căutând răspunsuri, Psyche nu mai ascultă şoapta palidă a încrederii în ceea ce simţea, în ceea ce ştia fără să vadă, în cel care îi era aproape în fiecare noapte. Curiozitatea şi, poate, dorinţa de răzvrătire care ne macină pe toţi, mai degrabă ele decât degetele ei lungi şi străvezii, aprinseră fumegândul capăt de lumânare. Flacăra slabă risipi misterul, dar, odată cu bezna, se destrămă şi visul. Cum să mai ierţi pe-acela care aduce o rază de lumină?!

Anunțuri

Suflarea distructivă

Când am sărutat-o buzele ei aveau gust de cafea şi de cer. Gustul acela de cer care, privit îndelung şi prea multă vreme, poate să sădească în suflet convingerea că este interzis. La fel ca un măr care poate aduce cunoaşterea, la fel de interzis ca o privire aruncată în ochii suveranei de un sclav care nu îşi cunoaşte locul.  Ajunsesem să ştiu foarte bine unde trebuie să fiu, suspendat între cer şi pământ, între acel cer veşnic interzis şi pământul flămând, gata să înghită praful de oase măcinate. În zadar încearcă să zboare cei care nu au aripi, şi nu ştiu dacă este ceva care să macine mai tare decât neputinţa.

Dar, în acea clipă în care am sărutat-o, mi-am dat seama că cerurile nu pot să aibă alt gust decât cel de cafea şi de ruj. O aromă ciudată, o combinaţie anormală din care rezultă o culoare ciudată, tare şi, în acelaşi timp, dulce-amară. Oare de aceea în literatură văzduhurile se numesc “tării”? Tăria cafelei de pe buzele ei, împreună cu tăria care parcă mi se zbătea în pahar, dăduseră naştere unui zbor pe care de mult îl uitasem, eu, victima unui complot universal sortit să îmi apuce sufletul şi să îl prăpădească în trăiri lipsite de valoare.

“Poate acum”?! Aşa îmi spuneam în timp ce îmi potoleam foamea cu buzele ei, în timp ce setea arzătoare îmi era ostoită de suflarea ei… şi apropierea noastră părea din ce în ce mai mult o resuscitare a unui fost cadavru al cărui suflet poate, în sfârşit, să guste tăriile de care avea atâta nevoie. Sub pleoape ochii i se zbăteau şi când ni se depărtară buzele scăpă un geamăt scurt de nemulţumire. Şi ea zbura, doar că ea o putuse face şi înainte, dorind numai să continue acea ocupaţie care îi era la îndemână. Sărutul… sărutul nu este doar un schimb de suflare, este regenerare. O regenerare de care aveam nevoie, pe care o doream, chiar dacă cei ridicaţi din iaduri nu pot să nu lase în urma lor victime.

Un trup nu poate cuprinde mai multă suflare decât îi este îngăduit. Atunci când de pe buzele ei am simţit gust de cafea şi de ruj, o parte din suflarea tăriilor pe care le ascundea trupul ei a trecut în al meu. Iar din calcinarea pe care i-am ascuns-o cu prea multă perfidie, i-am transmis şi eu ei… atât cât să îi umple golul de suflare dăruită, exact atât cât era necesar ca să nu se mai piardă în necuprinsul văzduhurilor.

Întregire

Nu există pierdere de vreme mai plăcută decât trupul unei femei. Al unei femei care cu o privire, cu un gest, cu o atingere, să răscolească simţiruile, să le stârnească, la fel cum gerul şi viscolul iernii stârnesc teamă în necuprinsul nopţii. Un trup de femeie care să reacţioneze la mângâieri, să se înfioare la atingerea tandră a degetelor, care să scape, din gâtul întins şi lăsat pe spate un geamăt de plăcere. Nimic nu se compară cu acea senzaţie pe care o ai când ştii că naşti în cineva dorinţă, pasiune, nebunie, pierdere desăvârşită… Nu există muzică mai plăcută ca respiraţia sacadată a unei femei acoperite în întregime de săruturi şi de mângâieri, de corpul bărbatului pe care îl strânge în braţe cu frenezie, dorindu-l… dorindu-l atât de mult încât ar face orice ca apropierea dintre ei să fie nu desăvârşită, ci să nu mai existe; pentru că, e logic, contopirea, devenirea unei singure fiinţe nu se face decât atunci când două jumătăţi, fără a se îndepărta, exclud, cu desăvârşire, apropierea dintre ele – doar atunci se naşte întregul.

Declaraţie

Uneori aş vrea să o prind în braţe, să îi şoptesc cât de mult o iubesc, de când este gata să adoarmă până când se trezeşte. Alteori, mi-aş dori să îi arăt cum îmi bate inima  şi cum, cu fiecare bătaie, îmi gravează în piept numele ei.

Fragment

Atmosfera era împietrită sub soarele arzător de vară târzie. Nicio pală de vânt nu atingea frunzele verzi ale copacilor care străjuiau strada principală. Căldura dădea senzaţia că zdrobeşte pământul înmuind asfaltul şi picioarele puţinilor trecători de la acea oră. Pe frunţile lor s-ar fi putut vedea stropi de transpiraţie pe care unii îi ştergeau leneş cu batista doar pentru a face loc altora. La vremea amiezei oraşul era aproape pustiu, locuitorii ascunzându-se de caniculă pe sub arcurile boltite ale vreunei crame în care puteau servi bere rece sau în adăpostul propriilor case.

Vârful clopotniţei străpungea semeţ cerul albastru, îndreptându-şi omagiul către divinităţi temute şi nevăzute. Acoperişul, cu mozaic albastru-galben-verde, reflecta razele de soare răspândind o lumină puternică şi orbitoare. Lumină de la Sfântul Duh, aşa spuneau localnicii când, în zilele caniculare de vară, la ora amiezei, acoperişul strălucea atât de puternic încât nimeni nu îl putea privi.

Moartea vine întotdeauna de la Dumnezeu, îşi mai spuneau unii altora adăpostiţi în crame, sorbind halbe de bere răcoritoare. Numai El, în măreţia Lui, ştie ce este de făcut, când firul unei vieţi trebuie curmat sau când trebuie lăsat să se înfăşoare pe fusul destinului. Şi, deşi pentru oricine pierderea cuiva drag este un lucru tragic, nimeni nu are voie să cârtească împotriva voinţei divine. Fatalitatea trebuie să fie acceptată şi suportată, pentru că, în măreaţa Lui putere, Dumnezeu ştie mai bine decât noi care ne este rolul pe acest pământ. Iar atunci când nu mai este nevoie de noi aici ca rotiţe integrante în mecanismul divin, ne cheamă la El, pentru a ne pedepsi sau a ne răsplăti în funcţie de modul în care L-am servit.

Împuşcătura îi sperie pe toţi. Mulţi săriră în picioare şi se înghesuiră către stradă. Cadavrul lui Ignacio zăcea pe caldarâm scrutând cerul cu ochii mari şi negri, cu privirea liniştită pe care i-o cunoşteau toţi. În mijlocul frunţii i se căsca o gaură însângerată, un fel de al treilea ochi pe care se spune că toţi îl avem pentru a putea vedea cele ascunse şi nevăzute. Al treilea ochi al lui Ignacio, abia deschis, nu putea să îi mai arate, însă, decât ceea ce toţi cei aflaţi în viaţă nu au cum să vadă decât după moarte.