Sălaşul nemuririi

Oricât de mult aş vrea să o fac uitată, fantoma ei mă bântuie, îmi tulbură somnul, îmi înfioară pielea şi îmi chinuie sufletul. Este ciudat cum de lumile celeste, atunci când părăsesc văzduhurile pentru a intra în măruntaiele pământului, devin subterane, uitându-şi cu desăvârşire esenţa de dinainte.

Dar sunt unii care spun că locurile de îngropăciune devin locuri ale renaşterilor, iar întunericul, deşi diametral opus, devine, în multe cazuri, lumină. Moartea nu poate fi decât un simţământ, aşa mi se pare, că nimic nu se pierde, doar se transformă. Lumina devine întuneric, cerul albastru devine subsol întunecat, iubirea devine ură… la fel cum reversibilitatea este posibilă: bezna devine lumină orbitoare, iadul devine paradis şi ura se sparge în milioane de cioburi sub flacăra de nestins a iubirii.

Probabil că nemurirea ei, la fel ca orice altă nemurire din lume, îşi are izvorul în suflet – în acest caz în sufletul meu, în sentimentul care mă animă, în viaţa care mi-a rămas pentru a-mi deschide ochii în fiecare dimineaţă şi a îi închide în fiecare noapte. Doar pentru a o putea privi, ca pe o umbră, într-o imagine veche, într-o închipuire aproape uitată, într-un vis pierdut care, supunându-se legilor Firii, poate să renască.