Piatra

Unele tristeţi pot să fie mult prea covârşitoare. Atât de apăsătoare încât să nu mai lase în urma lor nimic neatins. Pulsaţiile care înflăcărau cândva ochii dispar în abisul deschis subit sub picioarele lor; zâmbetele se şterg, ca o mască prost aplicată pe faţa unui mim mult prea transpirat. Şi bătăile inimii încetează, lăsând locul unei tăceri asurzitoare.

Aproape întotdeauna tristeţea este urmată de împietrire. Împietrirea este urmată de infinit, de nesfârşit. Aşa avem impresia, că împietririle sunt ireversibile. Poate de aceea ne este aşa de teamă să le lăsăm să ne cuprindă. Uneori, însă, sunt mai puternice decât noi. Nimic nu le mai dezleagă, nici dorinţa, nici lacrimile scurse din ochii goi şi lipsiţi de expresie. Nici speranţa care nutreşte undeva, împiedicată să dispară în iţele întunecoase ale vreunui gând rătăcit. Speranţa unui gând… gândul unei speranţe… Despietrirea nu există, este doar rezultatul unei împietriri parţiale, a uneia nereuşite pe deplin.

Împietririle nu dor. Ele doar se întâmplă, se strecoară, se furişează, curg cumva, fără să fie simţite, prin vene. Curg împreună cu tristeţea şi o înghit, îi iau locul, o includ pentru a o transforma la început în praf. În praful care în decurs de câteva clipe se cristalizează cât în secole şi devine soliditate, devine calcar inert, munte lipsit de suflu şi de viaţă, cu palide străfulgerări de închipuire.