Orânduiri

Talionul nu îşi găseşte corespondent decât în minţile limitate şi în inimile împietrite. O judecare urmată de o condamnare pronunţată de însăşi victima unei fapte nu are fundament şi nici corespondent într-o lume reală. Un ochi nu face cât un altul, precum un dinte nu poate să aibă valoarea altuia. O suferinţă nu poate să cântărească niciodată cât o alta. Şi, mai mult, una provocată ca răzbunare nici nu o va şterge pe cea suferită, nici nu o va îndulci decât pentru un moment. Un moment după care povara remuşcării va apăsa pe umerii răzbunătorului pentru o vreme.

Poate că de aceea societăţile moderne doar pretind că au nevoie de o orânduire judecătorească investită în cu totul alte baze decât aşa zisul drept al suferindului de a provoca suferinţă. Răzbunările nu pot să atragă după sine decât o apăsare în plus a victimei. Adăugarea unei remuşcări la durerile deja simţite nu înseamnă nici justiţie, nici dreptate. Dreptatea umană nici măcar nu poate să fie considerată dreaptă, mai degrabă e strâmbă…

Sunt unele fapte care nu se pot măsura decât în pierderi sau mutilări de suflet. Dar, chiar dacă am putea utiliza asemenea măsurători, uităm că unii au suflete mai mari şi alţii mai mici… Oare este posibil ca sufletele mari să ierte fără a cere satisfacţie? Este posibil ca suferinţele să consume atât de mult suflet încât mărinimia şi umanitatea să nu îşi mai găsească locul în rămăşiţe? Sau aşa suntem noi, oamenii, minţi limitate şi suflete împietrite…?