Fragment

Atmosfera era împietrită sub soarele arzător de vară târzie. Nicio pală de vânt nu atingea frunzele verzi ale copacilor care străjuiau strada principală. Căldura dădea senzaţia că zdrobeşte pământul înmuind asfaltul şi picioarele puţinilor trecători de la acea oră. Pe frunţile lor s-ar fi putut vedea stropi de transpiraţie pe care unii îi ştergeau leneş cu batista doar pentru a face loc altora. La vremea amiezei oraşul era aproape pustiu, locuitorii ascunzându-se de caniculă pe sub arcurile boltite ale vreunei crame în care puteau servi bere rece sau în adăpostul propriilor case.

Vârful clopotniţei străpungea semeţ cerul albastru, îndreptându-şi omagiul către divinităţi temute şi nevăzute. Acoperişul, cu mozaic albastru-galben-verde, reflecta razele de soare răspândind o lumină puternică şi orbitoare. Lumină de la Sfântul Duh, aşa spuneau localnicii când, în zilele caniculare de vară, la ora amiezei, acoperişul strălucea atât de puternic încât nimeni nu îl putea privi.

Moartea vine întotdeauna de la Dumnezeu, îşi mai spuneau unii altora adăpostiţi în crame, sorbind halbe de bere răcoritoare. Numai El, în măreţia Lui, ştie ce este de făcut, când firul unei vieţi trebuie curmat sau când trebuie lăsat să se înfăşoare pe fusul destinului. Şi, deşi pentru oricine pierderea cuiva drag este un lucru tragic, nimeni nu are voie să cârtească împotriva voinţei divine. Fatalitatea trebuie să fie acceptată şi suportată, pentru că, în măreaţa Lui putere, Dumnezeu ştie mai bine decât noi care ne este rolul pe acest pământ. Iar atunci când nu mai este nevoie de noi aici ca rotiţe integrante în mecanismul divin, ne cheamă la El, pentru a ne pedepsi sau a ne răsplăti în funcţie de modul în care L-am servit.

Împuşcătura îi sperie pe toţi. Mulţi săriră în picioare şi se înghesuiră către stradă. Cadavrul lui Ignacio zăcea pe caldarâm scrutând cerul cu ochii mari şi negri, cu privirea liniştită pe care i-o cunoşteau toţi. În mijlocul frunţii i se căsca o gaură însângerată, un fel de al treilea ochi pe care se spune că toţi îl avem pentru a putea vedea cele ascunse şi nevăzute. Al treilea ochi al lui Ignacio, abia deschis, nu putea să îi mai arate, însă, decât ceea ce toţi cei aflaţi în viaţă nu au cum să vadă decât după moarte.