Suflarea distructivă

Când am sărutat-o buzele ei aveau gust de cafea şi de cer. Gustul acela de cer care, privit îndelung şi prea multă vreme, poate să sădească în suflet convingerea că este interzis. La fel ca un măr care poate aduce cunoaşterea, la fel de interzis ca o privire aruncată în ochii suveranei de un sclav care nu îşi cunoaşte locul.  Ajunsesem să ştiu foarte bine unde trebuie să fiu, suspendat între cer şi pământ, între acel cer veşnic interzis şi pământul flămând, gata să înghită praful de oase măcinate. În zadar încearcă să zboare cei care nu au aripi, şi nu ştiu dacă este ceva care să macine mai tare decât neputinţa.

Dar, în acea clipă în care am sărutat-o, mi-am dat seama că cerurile nu pot să aibă alt gust decât cel de cafea şi de ruj. O aromă ciudată, o combinaţie anormală din care rezultă o culoare ciudată, tare şi, în acelaşi timp, dulce-amară. Oare de aceea în literatură văzduhurile se numesc “tării”? Tăria cafelei de pe buzele ei, împreună cu tăria care parcă mi se zbătea în pahar, dăduseră naştere unui zbor pe care de mult îl uitasem, eu, victima unui complot universal sortit să îmi apuce sufletul şi să îl prăpădească în trăiri lipsite de valoare.

“Poate acum”?! Aşa îmi spuneam în timp ce îmi potoleam foamea cu buzele ei, în timp ce setea arzătoare îmi era ostoită de suflarea ei… şi apropierea noastră părea din ce în ce mai mult o resuscitare a unui fost cadavru al cărui suflet poate, în sfârşit, să guste tăriile de care avea atâta nevoie. Sub pleoape ochii i se zbăteau şi când ni se depărtară buzele scăpă un geamăt scurt de nemulţumire. Şi ea zbura, doar că ea o putuse face şi înainte, dorind numai să continue acea ocupaţie care îi era la îndemână. Sărutul… sărutul nu este doar un schimb de suflare, este regenerare. O regenerare de care aveam nevoie, pe care o doream, chiar dacă cei ridicaţi din iaduri nu pot să nu lase în urma lor victime.

Un trup nu poate cuprinde mai multă suflare decât îi este îngăduit. Atunci când de pe buzele ei am simţit gust de cafea şi de ruj, o parte din suflarea tăriilor pe care le ascundea trupul ei a trecut în al meu. Iar din calcinarea pe care i-am ascuns-o cu prea multă perfidie, i-am transmis şi eu ei… atât cât să îi umple golul de suflare dăruită, exact atât cât era necesar ca să nu se mai piardă în necuprinsul văzduhurilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s