Întunecare

M-am trezit din puterea visului în toiul nopţii. Cu ochi trişti am privit, printre iţe şi destrămare, întunericul care se cobora peste toate. Am simţit nevoia unui oracol, a unei profeţii. Mi-aş fi dorit să am la îndemână o ghicitoare care, în încercarea de a o dezlega, să îmi dea un sens, să îmi stabilească o altă cărare decât cea care se înfundase în prea multă realitate.

Acolo unde se sfârşesc visele nu poate să fie decât lipsa de sens. O lipsă acută de bătaie de inimă, de gură de aer, o zbatere continuă în lupta permanentă cu sufocarea. Priveam întunericul cum mă înghite fără grabă, fără regret, supunându-mă unei nopţi care nu putea să îmi pară altfel decât veşnice. Apoi un gând mi-a fulgerat în minte: visele cele mai frumoase se nasc întotdeauna în întuneric…