Mărgeaua de sticlă

Mi-am căutat sufletul pereche în ceruri şi l-am găsit în mocirlă. L-am cuprins în braţe promiţându-i iubire veşnică, lăsându-mă pătat cu noroaie, coborându-mă pe mine, desacralizându-mă cu seninătate, descinzând în infernuri al căror gust nu ar fi trebuit să îl cunosc niciodată. Sau, de fapt, trebuia, deşi nu aş fi vrut.

După ce acel suflet s-a scuturat de zgură, după ce s-a odihnit şi s-a poleit cu praf de stele visătoare a pornit-o în zbor. Aşa cum şi trebuia, de altfel, către braţe mai puţin slăbite, către ochi mai puţini trişti, către alte lumi pe care să le cucerească şi să le subjuge.

Dar, spre nefericirea mea, şi-a început zborul înainte să apuc să îi spun că pentru a subjuga îţi trebuie tărie şi putere de a oferi, indiferent de consecinţe. Praful de stele presărat pe fiinţa-i nu este al ei, este doar iluzia mea, dorinţa şi speranţa. Atunci când ele vor înceta să mai existe şi sclipirea ei se va stinge, lăsând-o doar cum a fost la început, poate doar cu o experienţă mai mare, dacă are puterea să înveţe. Atunci când urmele ei se vor şterge de pe rănile mele şi păcatul meu va înceta să existe. Aşa e dat, să fie pedepsit cel care aruncă mărgăritare porcilor – dar atunci când iubirea încetează mărgăritarele nu mai sunt decât biete mărgele de sticlă.