Ein reich, ein volk, ein fuhrer. Aşa stătea scris pe peretele acela alb din faţa mea. Ochii mi se împleticeau aşa cum o fac de obicei în anumite momente, mâinile îmi tremurau puţin… încercam să nu mă gândesc, să nu îmi împovărez conştiinţa cu lucruri de nimic care dimineaţa m-ar fi umplut de remuşcare.
Mă concentram doar asupra acelei inscripţii scrijelite de cine ştie ce altă mână tremurândă, deranjată, probabil, de un alb mult prea imaculat. Absolutismul…? O soluţie umană ca oricare alta. Mai des întâlnită decât altele, este adevărat. În iubire nu există democraţie, doar absolutism. Nu se supune la vot, între atrii şi ventricule, care femeie să fie iubită. Una singură vine şi se impune. Cu forţa sau nu, pe nesimţite sau nu. Iubirea e lovitură de stat, mai degrabă decât orice altceva. Şi apoi, o lungă tiranie.
Spun, priveam acel perete alb ca lovit de revelaţie. Divizarea puterii nu este altceva decât o profundă greşeală făcută de minţi prea slabe ca să gândească singure sau de braţe incapabile să se impună fără ajutor. Totuşi, poate, aş fi de acord cu o anumită divizare, dar numai în anumite condiţii, la fel cum sunt de acord cu absolutismul, în alte condiţii. M-am divizat şi eu… în acela care privea cu ochii goi o inscripţie pe un perete alb, şi celălalt, cel din întuneric, care doar râdea în sinea sa de monarhia pe care o răsturnase.
Nevermore 