Umbre

Singurătatea aduce cu sine umbre. Ale trecutului şi ale prezentului, dar mai ales ale viitorului. Aşa suntem construiţi, este în natura noastră ca umbrele să ne înspăimânte, să ne strecoare în suflet temeri şi nevoia dominantă de adăpost.  Uităm, însă, că acolo, în fereala de lumină, în desişurile întunericului, în noaptea necuprinsă rareori străpunsă de raze vagi de lună se pot clădi cele mai groase, cele mai puternice ziduri. Umbra… cel mai înspăimântător, mai tainic şi mai sigur adăpost…

Întunecare

M-am trezit din puterea visului în toiul nopţii. Cu ochi trişti am privit, printre iţe şi destrămare, întunericul care se cobora peste toate. Am simţit nevoia unui oracol, a unei profeţii. Mi-aş fi dorit să am la îndemână o ghicitoare care, în încercarea de a o dezlega, să îmi dea un sens, să îmi stabilească o altă cărare decât cea care se înfundase în prea multă realitate.

Acolo unde se sfârşesc visele nu poate să fie decât lipsa de sens. O lipsă acută de bătaie de inimă, de gură de aer, o zbatere continuă în lupta permanentă cu sufocarea. Priveam întunericul cum mă înghite fără grabă, fără regret, supunându-mă unei nopţi care nu putea să îmi pară altfel decât veşnice. Apoi un gând mi-a fulgerat în minte: visele cele mai frumoase se nasc întotdeauna în întuneric…

…?

Probabil leacul pentru o iubire nu poate fi decât altă iubire. Sau uitarea, deşi este greu să uiţi propriile cheltuiri de suflet. Oare cât poate să valoreze o amintire dureroasă care, însă, are posibilitatea să deseneze un zâmbet nostalgic pe colţurile buzelor îmbătrânite? Şi o şoaptă stinsă, cu privirea pierdută în zări de mult interzise?