Îmi dau seama abia acum că nu am iubit niciodată. Niciunul dintre atributele ei – psihice sau fizice – nu mi-au inspirat acea căldură molcomă pe care iubirea o strecoară în venele celui care iubeşte. Acum îmi dau seama că de câte ori o priveam eram cuprins de flamele altei arderi decât aceea pe care mi-o doream, pe care o căutam.
Îmi amintesc cum îi priveam chipul noaptea, cum îi mângiam fruntea cu teama de a nu o trezi. Îmi amintesc cum mă pierdeam în ochii ei minunaţi, în zâmbetul cald, în mângâierile pe care mi le oferea cu dărnicie. Şi nu le duc nicio clipă lipsa, pentru că abia acum îmi dau seama…
Îmi aduc aminte cum înainte să adoarmă îi prindeam mâna în a mea, îi desfăceam palma, i-o întorceam în sus şi, temându-mă că intensitatea unui sărut ar putea-o strivi, abia o atingeam, în treacăt, cu buzele. O priveam, aşteptând ca în colţul gurii să îi răsară, ca soarele după furtună, zâmbetul. Îngenunchiat la picioarele ei îi prindeam în mâini talpa mică şi, evlavios, depuneam chiar în mijlocul ei un alt sărut, asemenea cuiva care, la mormântul unei pierdute, depune, strivit de dor, un crin alb. Mă ridicam şi mă întindeam lângă ea. O mângâiam şi îi sărutam fruntea, în timp ce ea se lăsa moale în braţele mele. Abia după aceea ni se uneau buzele, într-un sărut tremurător, slăbit şi plicticos. Pentru că în amândoi se trezea nerăbdarea – de acolo, de pe buzele ei, limba, buzele mele îşi începeau explorarea. Mai întâi a gâtului cu piele de mătase, pe care mereu mi-a plăcut să încerc să o sfâşii cu dinţii… apoi a umerilor rotunzi şi slabi, a braţelor, a pieptului devenit tremurător, a sânilor plini şi tari, a sfârcurilor întărite, a abdomenului pe care încăpeau sute de săruturi. Buzele îmi coborau şi mai jos, pe talie, pe coapse, pe genunchi, pe glezne, doar pentru a se opri şi a face cale întoarsă. Îmi făceam loc cu limba umedă printre porii pielii ei înfiorate, depunând săruturi şi simţindu-le gustul de pe interiorul coapselor ei, până când pieptu-i, plin până la refuz de suspine tot mai puternice, le elibera înspre tavanul alb care începea să i se învârtă în faţa ochilor.
Îmi plăcea să o posed în totalitate, să îi fac cadou, de fiecare dată, intensitatea mea, care îmi clocotea în suflet, şi uitarea ei, aceea de sine, care o sufoca – uitarea care părea că o înspăimântă atât de mult încât încerca să rupă, cu degete crispate, temniţa mătăsoasă a aşternuturilor. Atunci uitam să îi mai dau ascultare, deşi mă supuneam în totalitate dorinţelor ei, refuzând să mă opresc atunci când buzele ei uscate mi-o cereau, îndrăznind să se opună dorinţei pieptului ei care cerea tăcut să continui orice aş fi făcut. Până când, tremurândă, slobozea spre înalt un strigăt şi se întorcea pe-o parte, mârâind pierdută, cerşind milă respiraţiei sacadate care nu îi mai oferea aerul suficient vieţii.
Îmi amintesc de ea, vag, cum rămânea inertă în braţele unei linişti desăvârşite, încercând să îşi uite tremurul, să îşi recapete vlaga pe care i le răpise tocmai cel care cu ceva timp înainte îi săruta, tandru, talpa piciorului. Îmi amintesc cum, întins lângă ea, îi priveam trupul de un ud-lucios, cum îi pictam pe piele, cu un deget, fiecare vertebră, neluând în seamă nimic altceva decât recrearea unui nud tremurând. Numai când se întorcea cu faţa spre mine, când sclipirea din ochii ei îmi confirma că ofranda adusă pe altarul plăcerii ei fusese primită, când sânii-i mi se sprijineau pe piele şi capul pe umăr, după ce buzele muşcate îi bâiguiau o declaraţie mai mult şoptită, îmi mărturiseam şi eu iubirea. Fără să îmi dau seama, însă, că minţeam – deşi minţeam crezând minciuna. Pentru că atunci nu ştiam, uitasem. Iubirea înseamnă altceva…
O ridicasem de mult deasupra mea, oferindu-i, din mine, singurul soclu mai înalt decât al meu. Dar de acolo o coboram în fiecare noapte, golindu-mi cerul de divinitate, pângărindu-mi murdar şi pământesc ceea ce îmi era mai scump. Iar dumnezeirile pângărite nu mai au puterea să urce înapoi la ceruri. Păcatul în intensitatea sa distruge sfinţenia, şi uitările de sine pot să devină amnezii ireversibile. Ea a uitat, aşa cum am uitat şi eu, că locul ei era în cel mai înalt punct din inima mea, în calea sărutului aşezat cu evlavie pe talpa-i fină, şi s-a pierdut în bezne întunecoase din care nu mai speră să răsară vreo altă văpaie. În timp ce eu, în loc să aprind făclii şi să o caut disperat în străfundurile sufletului meu, îmi mişc dezaprobator capul aşteptând clipa în care o alta va şterge pânzele de păianjen din cerurile mele părăginite.
Abia acum îmi dau seama… Pentru asta sunt născut, să mă eliberez de sub juguri, să îmi pustiesc cerurile şi să îmi schimb mereu religia – nu iubitor, doar idolatru.
Nevermore 