Mândrie

Mândria nu poate fi decât caracteristica sufletelor puternice. A acelor suflete într-atât de tari încât să dea la o parte vălul care le interzice vederea şi să privească. Să privească adânc, departe, până când ajung să cunoască. Să cunoască ceea ce le înconjoară, dar mai ales să se cunoască pe sine.

În oglindă smerenia nu poate fi altfel decât ruşinoasă. Pentru că, atunci când privirea o întâlneşte pe aceea a reflexiei nu are altă cale decât să se lase în jos. Umilul nu are nici putere, nici curaj. Doar supunere. Şi mereu acea supunere îi va interzice să îşi oţelească voinţa. Sclavul nu poate şi nu are dreptul să privească în ochii stăpânului, i se permite doar să se prosterneze. O încovoiere izvorâtă din necunoaştere şi din slăbiciune.

Cel slab nu va face altceva decât să treacă, precum o umbră, şi să colcăie ca o viperă în întuneric. Ca o viperă căreia îi este teamă să ridice capul… sau ca una căreia îi lipseşte curajul să muşte, să otrăvească ignoranţa şi să facă loc cunoştinţei.

Omul este măsura tuturor lucrurilor şi are, faţă de sine, datoria să nu îşi plece privirea în faţa nimănui. Dacă vreodată voi ajunge la vreo judecată, ştiindu-mă fără pată faţă de mine, îmi voi privi Judecătorul, cu mândrie, în ochi! Pentru că singurul lucru care mă poate umili este să îmi fie ruşine cu mine; de mine…

Anunțuri

Versus

Dacă ar fi un duel al imnurilor, Barcelona ar face bine să nu se prezinte. Dar, cu tot imnul lor de desene animate, nu pot spune decât: „Haide, Barca”!

Băieţi, să curgă golurile!… şi ceva, acolo, să nu ni se usuce gura.

vs

Vid

Îmi dau seama abia acum că nu am iubit niciodată. Niciunul dintre atributele ei – psihice sau fizice – nu mi-au inspirat acea căldură molcomă pe care iubirea o strecoară în venele celui care iubeşte. Acum îmi dau seama că de câte ori o priveam eram cuprins de flamele altei arderi decât aceea pe care  mi-o doream, pe care o căutam.

Îmi amintesc cum îi priveam chipul noaptea, cum îi mângiam fruntea cu teama de a nu o trezi. Îmi amintesc cum mă pierdeam în ochii ei minunaţi, în zâmbetul cald, în mângâierile pe care mi le oferea cu dărnicie. Şi nu le duc nicio clipă lipsa, pentru că abia acum îmi dau seama…

Îmi aduc aminte cum înainte să adoarmă îi prindeam mâna în a mea, îi desfăceam palma, i-o întorceam în sus şi, temându-mă că intensitatea unui sărut ar putea-o strivi, abia o atingeam, în treacăt, cu buzele. O priveam, aşteptând ca în colţul gurii să îi răsară, ca soarele după furtună, zâmbetul. Îngenunchiat la picioarele ei îi prindeam în mâini talpa mică şi, evlavios, depuneam chiar în mijlocul ei un alt sărut, asemenea cuiva care, la mormântul unei pierdute, depune, strivit de dor, un crin alb. Mă ridicam şi mă întindeam lângă ea. O mângâiam şi îi sărutam fruntea, în timp ce ea se lăsa moale în braţele mele. Abia după aceea ni se uneau buzele, într-un sărut tremurător, slăbit şi plicticos. Pentru că în amândoi se trezea nerăbdarea – de acolo, de pe buzele ei, limba, buzele mele îşi începeau explorarea. Mai întâi a gâtului cu piele de mătase, pe care mereu mi-a plăcut să încerc să o sfâşii cu dinţii… apoi a umerilor rotunzi şi slabi, a braţelor, a pieptului devenit tremurător, a sânilor plini şi tari, a sfârcurilor întărite, a abdomenului pe care încăpeau sute de săruturi. Buzele îmi coborau şi mai jos, pe talie, pe coapse, pe genunchi, pe glezne, doar pentru a se opri şi a face cale întoarsă. Îmi făceam loc cu limba umedă printre porii pielii ei înfiorate, depunând săruturi şi simţindu-le gustul de pe interiorul coapselor ei, până când pieptu-i, plin până la refuz de suspine tot mai puternice, le elibera înspre tavanul alb care începea să i se învârtă în faţa ochilor.

Îmi plăcea să o posed în totalitate, să îi fac cadou, de fiecare dată, intensitatea  mea, care îmi clocotea în suflet, şi uitarea  ei, aceea de sine, care o sufoca – uitarea care părea că o înspăimântă atât de mult încât încerca să rupă, cu degete crispate, temniţa mătăsoasă a aşternuturilor. Atunci uitam să îi mai dau ascultare, deşi mă supuneam în totalitate dorinţelor ei, refuzând să mă opresc atunci când buzele ei uscate mi-o cereau, îndrăznind să se opună dorinţei pieptului ei care cerea tăcut să continui orice aş fi făcut. Până când, tremurândă, slobozea spre înalt un strigăt şi se întorcea pe-o parte, mârâind pierdută, cerşind milă respiraţiei sacadate care nu îi mai oferea aerul suficient vieţii.

Îmi amintesc de ea, vag, cum rămânea inertă în braţele unei linişti desăvârşite, încercând să îşi uite tremurul, să îşi recapete vlaga pe care i le răpise tocmai cel care cu ceva timp înainte îi săruta, tandru, talpa piciorului. Îmi amintesc cum, întins lângă ea, îi priveam trupul de un ud-lucios, cum îi pictam pe piele, cu un deget, fiecare vertebră, neluând în seamă nimic altceva decât recrearea unui nud tremurând. Numai când se întorcea cu faţa spre mine, când sclipirea din ochii ei îmi confirma că ofranda adusă pe altarul plăcerii ei fusese primită, când sânii-i mi se sprijineau pe piele şi capul pe umăr, după ce buzele muşcate îi bâiguiau o declaraţie mai mult şoptită, îmi mărturiseam şi eu iubirea. Fără să îmi dau seama, însă, că minţeam – deşi minţeam crezând minciuna. Pentru că atunci nu ştiam, uitasem. Iubirea înseamnă altceva…

O ridicasem de mult deasupra mea, oferindu-i, din mine, singurul soclu mai înalt decât al meu. Dar de acolo o coboram în fiecare noapte, golindu-mi cerul de divinitate, pângărindu-mi murdar şi pământesc ceea ce îmi era mai scump. Iar dumnezeirile pângărite nu mai au puterea să urce înapoi la ceruri. Păcatul în intensitatea sa distruge sfinţenia, şi uitările de sine pot să devină amnezii ireversibile. Ea a uitat, aşa cum am uitat şi eu, că locul ei era în cel mai înalt punct din inima mea, în calea sărutului aşezat cu evlavie pe talpa-i fină, şi s-a pierdut în bezne întunecoase din care nu mai speră să răsară vreo altă văpaie. În timp ce eu, în loc să aprind făclii şi să o caut disperat în străfundurile sufletului meu, îmi mişc dezaprobator capul aşteptând clipa în care o alta va şterge pânzele de păianjen din cerurile mele părăginite.

Abia acum îmi dau seama… Pentru asta sunt născut, să mă eliberez  de sub juguri, să îmi pustiesc cerurile şi să îmi schimb mereu religia – nu iubitor, doar idolatru.

Furtuna

Aş fi vrut să fii cu mine pe ploaia asta. Doar pe ploaia asta, până la următoarea, când mi-aş fi dorit acelaşi lucru. Aş fi vrut să îţi prind strâns mâna în a mea, promiţându-ţi că nu îi voi mai da drumul niciodată. Şi ţi-aş fi jurat, pe sufletul meu, că ruperea asta de nori nu o să ne facă rău. Cred că în mijlocul ploii, temătoare, mi-ai fi cerut să alergăm. Dar către unele fericiri trebuie să te îndrepţi încet, cu paşi mici, prelungind aşteptarea, crescând dorinţa până ajunge chin. Ţi-aş fi interzis alergarea şi am fi mers unul lângă altul, mână în mână, eu privindu-te, tu încercând, încă temătoare, să te strecori printre picurii de apă. Am fi mers până când plânsul cerului s-ar fi înteţit, devenind torenţial, nebunesc, isteric, în aşa fel încât să îţi arunce în faţă o perdea prin care să nu mai poţi distinge viitorul… viitorul pas, viitorul copac, viitorul sărut. Căci el ar fi venit, pe neaşteptate. Te-aş fi oprit din mers şi ţi-aş fi ridicat cu degetul bărbia, mi-aş fi apropiat buzele de ale tale – atât de aproape încât mi-ai fi simţit respiraţia atingându-le. Tu, cu ochii închişi, cu faţa scăldată de ploaie, ai fi aşteptat. Şi la fel aş fi făcut şi eu, privindu-te printre gene. Aş fi aşteptat ca buzele să îţi devină nerăbdătoare, ca trupul tău să se strângă în al meu, ca gura ta să o caute flămândă pe a mea, ştiind că astfel, dacă vreodată ai avut lacrimi în ochi ele ar fi fost spălate de apa dulce căzută din ceruri; dacă buzele ţi-ar fi fost vreodată însângerate de muşcături dureroase dinţii mei le-ar fi îndepărtat sfâşiindu-le, înfigându-ţi-se tandru în buza inferioară, gustând-o, gustându-ţi respiraţia…

Ne-ar fi plouat pe păr, pe obraz, pe buze, dacă erai aici, ne-am fi privit cu ochi scăpărători, ştiind că dârele de pe obraji nu sunt de lacrimi, învăţând că ploile nu sting unele focuri, doar le înteţesc. Ne-am fi luat zborul, spre nori, printre ei, ca să sorbim cât mai de aproape de izvorul ei pasiunea care ne curge în vene, ne scapără în priviri. Numai atunci când gusturile noastre s-ar fi contopit cu cel al ploii, rămânând definitiv pe buzele celuilalt, ni s-ar fi spălat de pe noi şi hainele, într-un loc în care tunetul să nu te înspăimânte, doar ploaia să îţi mângâie trupul gol, făcându-te, însă, să înţelegi că nimeni nu ştie să te mângâie mai frumos ca mine. Iar eu mi-aş începe explorarea atingându-te… mai întâi cu privirea, apoi cu răsuflarea tăiată, cu sărutul, aşteptând să îmi răsari din palme, pentru totdeauna, nemuritor fruct al ispitei.

Veşnice schimbări…

Îi studiam fața inexpresivă și privirea goală, pierdută departe, dincolo de faldurile de eter ale realității. Așteptasem atât de mult să ne revedem! Mă “amenințase” că se schimbase, că este o persoană de nerecunoscut. Petrecuserăm despărțiți o perioadă echivalentă cu milenii de dor. Când ne-am revăzut nu mi-am putut stăpâni un gest de mirare, un fel de pas înapoi, o retragere din fața pericolului. Cel mai mult i se schimbaseră ochii. Acei ochi scrutători și întrebători, minunați prin puterea lor și prin dorința de a vedea. Acum sclipeau într-un alt mod, atât de diferit față de altădată… Liniile feței deveniseră parcă sculptate în nemișcare și în apatie, în nepăsare ca formă de dispreț.

Sprâncenele arcuite păreau puțin încruntate, căutând parcă să acopere inflexiunile nepăsătoare ale glasului ochilor. Un glas stins și calp, lipsit de sclipirile de altă dată. A început să se minuneze de fluctuațiile apărute în starea vremii, să își arate nedumerirea în legătură cu schimbările climaterice. Dar privirea îi era în continuare absentă, scrutând lumile întunecate, ascunse ochilor mei de perdeaua de nori.

Cu un gest absent duse ceașca la gură și sorbi. Nici cafeaua nu mai are același gust ca altădată, o știu… nu mă minunez, nu am de ce, răspunsuri sunt atâtea! Unul din răspunsuri este chiar blazarea cu care mă zdrobește, ce iubeam cândva a devenit amintire, micile plăceri din trecut au devenit copilării despre care nici nu mai are rost să vorbești. Și setea noastră de cunoaștere? O nebunie scurtă, în ziua de azi nu îți permiți luxul de a pune întrebări și de a le căuta răspunsul.

Îmi venea să îi urlu în față, să îmi năpustesc palmele către fața aceea inertă, să îi impun trezirea la viață. Nu am făcut-o… Am început să ascult doar frânturi din articulațiile sunetelor pe care le scotea. Treptat urechile au refuzat să mai asculte și s-au închis cu zgomot greu, ca o placă albă de mormânt asupra ultimei speranțe. M-am rezumat să îi urmăresc doar mișcările buzelor pline care gustaseră din fructul blestemat al suficienței și al dezinteresului. Din când în când dădeam aprobator din cap, urlându-i în gând trădarea, dezlănțuind în acea furie datoria față de sine, față de ceea ce poate… Nu am îndrăznit să întreb dacă nu se rușinează cu ceea ce este acum, doar i-am urmărit buzele parcă zbătându-se în căutarea oxigenului. Îi mai întâlneam privirea uneori, dar ceea ce nu mai vedeam în ea mă durea.

Ne-am spus la revedere pentru totdeauna așa cum ne cunoscuserăm cândva. Schimbarea era prea radicală, prea nemeritată, prea dureroasă, și m-a obligat să plec cu umerii împovărați de deziluzia de a fi cunoscut o persoană nouă. Nu, nu ne cunoaștem de ani întregi, e o minciună…

Am fugit repede acasă, în “universul închis din care nu vreau să ies, care mă ține prizonier depărtându-mă de realitățile vremii”. A trecut vremea capului în nori, a venit vremea calcatului pe cadavre…? Mi-aș fi luat hârtiile, caietele, bilețelele, toate notițele, le-aș fi strâns în mijlocul camerei și le-aș fi aprins – macabrul rug al credinței că nu mai sunt oameni care ascultă și care, când vorbesc, pot spune ceva. Nu am avut curaj sau încă am credință că nu sunt prea puțini?

Dar atât de mulţi sunt cei care doar vorbesc fără a spune ceva!