Veşnice schimbări…

Îi studiam fața inexpresivă și privirea goală, pierdută departe, dincolo de faldurile de eter ale realității. Așteptasem atât de mult să ne revedem! Mă “amenințase” că se schimbase, că este o persoană de nerecunoscut. Petrecuserăm despărțiți o perioadă echivalentă cu milenii de dor. Când ne-am revăzut nu mi-am putut stăpâni un gest de mirare, un fel de pas înapoi, o retragere din fața pericolului. Cel mai mult i se schimbaseră ochii. Acei ochi scrutători și întrebători, minunați prin puterea lor și prin dorința de a vedea. Acum sclipeau într-un alt mod, atât de diferit față de altădată… Liniile feței deveniseră parcă sculptate în nemișcare și în apatie, în nepăsare ca formă de dispreț.

Sprâncenele arcuite păreau puțin încruntate, căutând parcă să acopere inflexiunile nepăsătoare ale glasului ochilor. Un glas stins și calp, lipsit de sclipirile de altă dată. A început să se minuneze de fluctuațiile apărute în starea vremii, să își arate nedumerirea în legătură cu schimbările climaterice. Dar privirea îi era în continuare absentă, scrutând lumile întunecate, ascunse ochilor mei de perdeaua de nori.

Cu un gest absent duse ceașca la gură și sorbi. Nici cafeaua nu mai are același gust ca altădată, o știu… nu mă minunez, nu am de ce, răspunsuri sunt atâtea! Unul din răspunsuri este chiar blazarea cu care mă zdrobește, ce iubeam cândva a devenit amintire, micile plăceri din trecut au devenit copilării despre care nici nu mai are rost să vorbești. Și setea noastră de cunoaștere? O nebunie scurtă, în ziua de azi nu îți permiți luxul de a pune întrebări și de a le căuta răspunsul.

Îmi venea să îi urlu în față, să îmi năpustesc palmele către fața aceea inertă, să îi impun trezirea la viață. Nu am făcut-o… Am început să ascult doar frânturi din articulațiile sunetelor pe care le scotea. Treptat urechile au refuzat să mai asculte și s-au închis cu zgomot greu, ca o placă albă de mormânt asupra ultimei speranțe. M-am rezumat să îi urmăresc doar mișcările buzelor pline care gustaseră din fructul blestemat al suficienței și al dezinteresului. Din când în când dădeam aprobator din cap, urlându-i în gând trădarea, dezlănțuind în acea furie datoria față de sine, față de ceea ce poate… Nu am îndrăznit să întreb dacă nu se rușinează cu ceea ce este acum, doar i-am urmărit buzele parcă zbătându-se în căutarea oxigenului. Îi mai întâlneam privirea uneori, dar ceea ce nu mai vedeam în ea mă durea.

Ne-am spus la revedere pentru totdeauna așa cum ne cunoscuserăm cândva. Schimbarea era prea radicală, prea nemeritată, prea dureroasă, și m-a obligat să plec cu umerii împovărați de deziluzia de a fi cunoscut o persoană nouă. Nu, nu ne cunoaștem de ani întregi, e o minciună…

Am fugit repede acasă, în “universul închis din care nu vreau să ies, care mă ține prizonier depărtându-mă de realitățile vremii”. A trecut vremea capului în nori, a venit vremea calcatului pe cadavre…? Mi-aș fi luat hârtiile, caietele, bilețelele, toate notițele, le-aș fi strâns în mijlocul camerei și le-aș fi aprins – macabrul rug al credinței că nu mai sunt oameni care ascultă și care, când vorbesc, pot spune ceva. Nu am avut curaj sau încă am credință că nu sunt prea puțini?

Dar atât de mulţi sunt cei care doar vorbesc fără a spune ceva!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s