Furtuna

Aş fi vrut să fii cu mine pe ploaia asta. Doar pe ploaia asta, până la următoarea, când mi-aş fi dorit acelaşi lucru. Aş fi vrut să îţi prind strâns mâna în a mea, promiţându-ţi că nu îi voi mai da drumul niciodată. Şi ţi-aş fi jurat, pe sufletul meu, că ruperea asta de nori nu o să ne facă rău. Cred că în mijlocul ploii, temătoare, mi-ai fi cerut să alergăm. Dar către unele fericiri trebuie să te îndrepţi încet, cu paşi mici, prelungind aşteptarea, crescând dorinţa până ajunge chin. Ţi-aş fi interzis alergarea şi am fi mers unul lângă altul, mână în mână, eu privindu-te, tu încercând, încă temătoare, să te strecori printre picurii de apă. Am fi mers până când plânsul cerului s-ar fi înteţit, devenind torenţial, nebunesc, isteric, în aşa fel încât să îţi arunce în faţă o perdea prin care să nu mai poţi distinge viitorul… viitorul pas, viitorul copac, viitorul sărut. Căci el ar fi venit, pe neaşteptate. Te-aş fi oprit din mers şi ţi-aş fi ridicat cu degetul bărbia, mi-aş fi apropiat buzele de ale tale – atât de aproape încât mi-ai fi simţit respiraţia atingându-le. Tu, cu ochii închişi, cu faţa scăldată de ploaie, ai fi aşteptat. Şi la fel aş fi făcut şi eu, privindu-te printre gene. Aş fi aşteptat ca buzele să îţi devină nerăbdătoare, ca trupul tău să se strângă în al meu, ca gura ta să o caute flămândă pe a mea, ştiind că astfel, dacă vreodată ai avut lacrimi în ochi ele ar fi fost spălate de apa dulce căzută din ceruri; dacă buzele ţi-ar fi fost vreodată însângerate de muşcături dureroase dinţii mei le-ar fi îndepărtat sfâşiindu-le, înfigându-ţi-se tandru în buza inferioară, gustând-o, gustându-ţi respiraţia…

Ne-ar fi plouat pe păr, pe obraz, pe buze, dacă erai aici, ne-am fi privit cu ochi scăpărători, ştiind că dârele de pe obraji nu sunt de lacrimi, învăţând că ploile nu sting unele focuri, doar le înteţesc. Ne-am fi luat zborul, spre nori, printre ei, ca să sorbim cât mai de aproape de izvorul ei pasiunea care ne curge în vene, ne scapără în priviri. Numai atunci când gusturile noastre s-ar fi contopit cu cel al ploii, rămânând definitiv pe buzele celuilalt, ni s-ar fi spălat de pe noi şi hainele, într-un loc în care tunetul să nu te înspăimânte, doar ploaia să îţi mângâie trupul gol, făcându-te, însă, să înţelegi că nimeni nu ştie să te mângâie mai frumos ca mine. Iar eu mi-aş începe explorarea atingându-te… mai întâi cu privirea, apoi cu răsuflarea tăiată, cu sărutul, aşteptând să îmi răsari din palme, pentru totdeauna, nemuritor fruct al ispitei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s