Mândrie

Mândria nu poate fi decât caracteristica sufletelor puternice. A acelor suflete într-atât de tari încât să dea la o parte vălul care le interzice vederea şi să privească. Să privească adânc, departe, până când ajung să cunoască. Să cunoască ceea ce le înconjoară, dar mai ales să se cunoască pe sine.

În oglindă smerenia nu poate fi altfel decât ruşinoasă. Pentru că, atunci când privirea o întâlneşte pe aceea a reflexiei nu are altă cale decât să se lase în jos. Umilul nu are nici putere, nici curaj. Doar supunere. Şi mereu acea supunere îi va interzice să îşi oţelească voinţa. Sclavul nu poate şi nu are dreptul să privească în ochii stăpânului, i se permite doar să se prosterneze. O încovoiere izvorâtă din necunoaştere şi din slăbiciune.

Cel slab nu va face altceva decât să treacă, precum o umbră, şi să colcăie ca o viperă în întuneric. Ca o viperă căreia îi este teamă să ridice capul… sau ca una căreia îi lipseşte curajul să muşte, să otrăvească ignoranţa şi să facă loc cunoştinţei.

Omul este măsura tuturor lucrurilor şi are, faţă de sine, datoria să nu îşi plece privirea în faţa nimănui. Dacă vreodată voi ajunge la vreo judecată, ştiindu-mă fără pată faţă de mine, îmi voi privi Judecătorul, cu mândrie, în ochi! Pentru că singurul lucru care mă poate umili este să îmi fie ruşine cu mine; de mine…