De duminică. Peccatum mortiferum (intro)

A spune cuiva că nu mai are nimic sfânt în sine este o greşeală. Pentru că într-o asemenea persoană însuşi păcatul devine sfânt.

„Şase sunt lucrurile pe care le urăşte Domnul, ba chiar şapte de care se scârbeşte cugetul său” (Pilde 6,20)

” We are the seven, judgement of heaven
Why don’t we know: We are the angels
It’s revelation, soul castigation
Fire will burn us away”

Cugetarea zilei

A iubi înseamnă a înceta să trăieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, plăcrerea, să nu depindă decât de o singură fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nici o limită simţirii, a-ţi închina viaţa unei fiinţe în aşa fel încât să nu trăieşti şi să nu gândeşti decât pentru a o face fericită; a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere; adică a întruni în sine toate contradicţiile.

(Honore de Balzac)

Sărut

Avea pielea mai albă decât zăpada abia ninsă. Curba elegantă a gâtului se pierdea în umerii goi, puțin aplecați. Fire de păr, puțin zburlite și rebele îi acopereau albeața cu abanos. Parcă toți porii pielii ei strigau, cerând imperativ ultimul sărut. Capul i se lăsă pe o parte, leneș… privirea misterioasă mă chema, oferindu-și parcă stăpâna patimilor nesăbuite. M-am apropiat un pas, neîncrezător. Am întins mâna, pierzând-o în mătasea părului. Zâmbetul ei mă încuraja visător. Vena albăstrie pulsa nerăbdătoare, încurajundu-mă șoptit, chemându-mi buzele. Ochii mi s-au închis, capul mi s-a aplecat înrobit către ea, răsuflarea fierbinte a început să îi mângâie pielea. Buzele mi s-au întredeschis, uscate, căutând să respire parfumul pielii ei și, într-un final, s-au prăbușit fără nici o speranță pe catifeaua aceea de lapte. Au gustat încet, savurându-i aroma dulceagă, apoi și-au dorit mai mult, din ce în ce mai mult. Iar ea, cu ochii întredeschiși, zâmbea diavolește. Primise ultimul sărut, ultima barieră care ne despărțea de căderea în uitare a trupurilor noastre.

Absolutisme (III)

Ein reich, ein volk, ein fuhrer. Aşa stătea scris pe peretele acela alb din faţa mea. Dedesubt, o mână mai tremurândă ca prima scrijelise în mod ciudat:  “Eine măta”! Acesta este adevărul absolut, fiecare dintre noi se declară deţinătorul adevărului suprem. Un adevăr strâmb, un adevăr neadevărat, poate incomplet, poate inoculat, poate negândit, este mai absolut, mai suprem decât un adevăr al altuia.

Atunci, închizându-mi ochii, clipind des din gene, ca deţinător al adevărului suprem mi-am spus că niciodată un adevăr sau altul nu ar trebui să fie judecat după modul în care este redat. Apoi am gândit că nu ar trebui nici măcar să mă intereseze, pentru că în lumea aceasta nu există decât un singur adevăr. Acel adevăr neschimbător, de netulburat şi desăvârşit în frumuseţe – adevărul fundamental, absolut. Acel adevăr care îi pare fiecăruia şi oricăruia că îi aparţine. Şi care ne împinge, cu mişcări hotărâte, în braţele intoleranţei…

Nocturn

Trupul împlinit i se unduia în semiobscuritate ca un fermecat șarpe de lumină și senzualitate. Ochii i se plimbau prin încăpere, evitând privirile pline de dorință. Un zâmbet mincinos, lasciv, îi stăpânea buzele, încercând să păcălească. Voia să pară că se simte bine, că este exact acolo unde trebuie să fie, acolo unde își dorește să fie. Își lăsa părul să îi acopere fața în dansul nebun, pentru a putea ofta fără a fi observată. Oferea privirilor însetate pielea fină și albă, trupul îmbrăcat sumar, pătat de atingeri vinovate, de sărutări murdare, de mângâieri nedorite. Pieptul i se zbătea, încorsetat încă, suferind pentru viitoarea dezgolire. Îi priveam picioarele sculptate, încălțate în pantofii cu toc care îi mărunțeau în fiecare noapte nevinovăția, abdomenul plat, în care stomacul i se zvârcolea îngrețoșat de privirile animalice, sânii pe care îi strivea cu palmele, dorindu-și să îi ascundă.

Cu privirea încercam mereu să îi dau în lături buclele negre, să îi descopăr fața. Și mi se împotrivea de fiecare dată. Prin valurile întunecate puteam vedea cum un ochi curios mă scruta sclipitor, separându-mă de ceilalți, înțelegându-mi parcă gândurile și dorințele. Am trezit în ea orgoliul, mișcările au devenit din ce în ce mai mângâietoare, mai lascive și mai cuceritoare. Simțea că îi declarasem un război mut, refuzând să îi primesc trupul în modul în care îl oferea. Feminitatea i se simțea insultată de interesul meu pentru ochii ei, pentru ceea ce ascund ei. Iar eu insistam să o insult, refuzând să îmi mai cobor privirea mai jos de gâtul subțire.

Deveniserăm doi dușmani în ale căror priviri lucea plăcerea luptei. Ne retrăgeam și ne atacam pe rând. Trupul ei părea că înflorește cu fiecare încercare pe care o făcea să mă captiveze. Se lăsa mângâiat de palmele ei care se opreau la piept, strângându-se în final, ascunzându-și dorința de a mă sufoca în mângâieri. Ochii mei se retrăgeau, refuzându-li-se privirea, în conținutul sticlei care, ca și ea, își pierdea din ce în ce mai mult esența. Apoi porneau din nou în acea cruciadă, în acea luptă sfântă de a îndepărta obstacolele puse între privirea ei și a mea. Știa că îmi doresc să o văd goală complet, așa cum era ea, cea sinceră, să îmi las privirea să alerge în interiorul ei, să descopăr tot ce era de descoperit. Melodia era pe sfârșite, războiul ar fi fost amânat, nedecis, pentru un dans ulterior. Ochii mi-au alunecat de pe chipul ei, în așteptarea declarării remizei. Instinctul m-a păcălit însă, și, în loc să îmi scald privirea în vinul parfumat, i-am îmbrățișat cu ea coapsele. Pierdusem! Și-a aruncat violent părul pe spate, braţele i-au zvâcnit artistic în lături căutând să cuprindă aerul care ne despărțea, un zâmbet triumfător îi pătă buzele… Mi-am ațintit surprinzător ochii în ochii ei, curmându-i plăcerea victoriei. Știa că acum știu, era și ea un Hristos răstignit în fiecare noapte.

(Pseudo)cronică de concert. Adrian Berinde

            S-a întâmplat sâmbătă seara, 14 mai, în fostul LMC, actualul Music Hall – concert Adrian Berinde. Aproximativ o sută de oameni, poate câţiva rătăciţi în plus… Mi s-a părut trist, pentru că valoarea este condamnată la neputinţa de a scoate capul de sub apele impotenţei intelectuale a românului.

            Adrian Berinde, absolvent de Arte Plastice la Cluj, plecat în Elveţia de aproape treizeci de ani, este unul dintre artiştii care nu au reuşit să îşi facă un nume, sufocaţi de pleiada de ciuperci otrăvitoare care au crescut ca după ploaie în muzica românească. Normal, mulţi ar spune, în necunoştinţă de cauză, că este vina lui, sau că eu însumi supraapreciez eforturile sale artistice. Şi totuşi, poate că este vina slabei promovări de care a avut parte, a bolii care l-a măcinat în ultimii ani sau, poate, a faptului că acest om nu a privit muzica drept o sursă de venit menită să îi asigure traiul. Întrebările pe această temă sunt, în momentul actual, inutile. Mai important este că sâmbătă seara Berinde a concertat, a cântat şi a încântat o mână de oameni, în cadrul unui spectacol pe care nu aş greşi să îl cataloghez drept “cu dedicaţie”. Pentru cei care îl apreciază şi îi ascultă muzica, normal – acea muzică destul de greu de încadrat într-un gen anume; poate rock, poate folk…

            Şi ce muzică! Începând cu Absent, primul album apărut în 1995, şi continuând cu Negru de fum (1996), Vertical (1998), Captiv în inutil (2001), Albaştri după ploi (2003) şi Azil (2010), Adrian Berinde nu şi-a dezamăgit niciodată publicul nemeritat de restrâns. Iar publicul… nu mi se pare puţin lucru ca un Adrian Pintea sau un Florian Pittiş să vorbească admirativ despre un artist. Au făcut-o, cu ceva timp în urmă, încercând să aducă în atenţia publicului român o muzică extraordinară, nişte versuri înnebunitoare şi un artist de excepţie.

            M-a uimit simplitatea cu care Adrian Berinde a intrat în încăpere, cu zâmbetul pe buze, încercând să îşi ascundă slăbiciunea datorată unui transplant de ficat. Salutul condescendent faţă de cei care veniseră să îl asculte, turul încăperii, strângerile de mână şi bătăile pe umăr cu un fel de prietenie pe care o arăta chiar şi unor oameni pe care nu îi mai văzuse niciodată, mi s-au părut parcă desprinse din altă lume. De fapt, dintr-o altă civilizaţie. Apoi a început concertul. Şi ni s-a cântat, Doamne! De o umbră, În treacăt, Amigos poncho, Captiv în inutil, Cerneala ochilor tăi, Mai departe, Absent – şi încă altele. O interpretare de excepţie şi o susţinere instrumentală uimitoare în faţa unui public care putea să fie într-un număr mai mare, o modestie care a dat impresia că omul Adrian Berinde nu este român decât cu numele, eforturile făcute de a oferi celor prezenţi aproape două ore cât mai plăcute, m-au convins, dacă era nevoie, că şi în poporul ăsta se nasc mari valori. Dar, oricât de mult m-a bucurat concluzia, oricât de mult m-ar fi învăluit muzica, gustul amar că  în ţara asta nu vedem ce trebuie să vedem a rămas. Sau, în cazul acesta, că nu ascultăm ce ar trebui să ascultăm. Apoi chiar m-am revoltat. De ce Berinde nu primeşte un loc undeva mai sus în preferinţele românilor? Muzica este de calitate, din păcate versurile sunt suficient de complexe pentru a nu fi înţelese de cei care se cer părinţilor să îi lase la mare, singuri sau, după caz, singure, la soare.

            Sâmbătă seara Adrian Berinde nu a făcut nici topless, nu a fluturat fustiţe roz şi codiţe împletite, nu şi-a încordat bicepşii şi nu a făcut playback. Doar a cântat. A cântat magnific, deşi nu este deloc apreciat aşa cum se cuvine. Ceea ce mă duce cu gândul la o anumită vorbă auzită pe undeva… popor român, da-ţi-aş cu doboş pe chip!