Cu uşor gust amar… de cafea.

          Este foarte clar că omenirii îi plac poveştile, miturile, şi nu poate trăi fără ele. Şirul legendelor a început cu Epopeea lui Ghilgameş, a continuat cu Mahabharata, apoi cu miturile Greciei antice, a traversat negurile timpului absorbind închipuiri şi oameni, realităţi înfiorătoare şi minciuni considerate istorie  pentru ca, azi dimineaţă, în cartea groasă care le conţine, să se pună punctul final pentru încă una. Sau, probabil, pentru încă două?

          A venit rândul lui Ronaldo Luis Nazario să treacă în paginile trecutului fotbalului. Cine este Ronaldo ştim cu toţii, iar cei care nu ştiu poate că nu au nevoie sau interes să ştie. Deşi, doar ca indiciu, le pot spune că este vorba de o legendă frumoasă. Una care a încântat vreme de mai bine de zece ani ochii şi inimile microbiştilor din întreaga lume.

          Poate părea trist când legendele devin doar amintire. Pe de altă parte, rămâne consolarea că unele amintiri se şterg greu; sau poate niciodată. Şi mai este îmbucurător că, într-un cadru fantastic, în tot ceea ce este legat de basm, unele greşeli, micile erori, sunt trecute cu vederea, omise de dragul întregului.

          Azi dimineaţă fotbalistul Ronaldo Luis Nazario a pus punct carierei fotbalistice, cu un meci pe care unele minţi l-au considerat istoric. Altele, nu. Şi, probabil, tot azi dimineaţă a luat sfârşit şi încrederea personală a subsemnatului că românii au respect pentru valoare şi pentru legendă. Brazilia – România este întâlnirea pe care ne-au refuzat-o suedezii în ’94. Îmi amintesc câte regrete au fost atunci! În 2011, provocarea aceleiaşi întâlniri nu a mai avut aceeaşi intensitate. Chiar dacă trebuia să fim mândri că într-un asemenea amical o stea îşi va consuma ultimele sclipiri.

          Nu am înţeles de ce brazilienii au ales să organizeze meciul de retragere al lui Ronaldo în compania unei echipe naţionale precum cea a României. Poate doar pentru că şi-au dorit un adversar facil şi banal, căruia să i se poată înscrie o căciulă de goluri. Oricum, oricare ar fi fost raţiunile, posibil să fi dat greş. Doar 1-0, împotriva unei echipe încropite din rezerve… O palmă, probabil, aplicată pe obrazul lor. Şi o pereche, tot imaginară, pe obrajii noştri: pentru brazilieni a jucat Maicon, pentru noi, Râpă; pentru ei, Lucio, la noi – Papp; pentru ţara cafelei, Robinho şi Neymar, pentru ţara fără speranţă – Sânmărtean, Torje şi Surdu. Un meci care se anunţa de gală, o gală care anunţa un meci-spectacol, s-a transformat într-o ruşine care ar trebui să ne coloreze nouă, românilor, obrajii. În stacojiu.

          Nu mă voi arăta nemulţumit de prestaţia echipei României. În definitiv nici nu contează. În teren au fost nişte băieţi care s-ar putea să nu mai aibă ocazia de a vedea la faţă brazilieni decât aşezaţi comod în fotoliul din faţa televizorului. Deranjantă a fost lipsa de respect, tipic românească, pentru valori. La meciul de retragere al unei legende a fotbalului, România, deşi nu avea ce căuta la un asemenea eveniment, şi-a trimis rezervele.

          După ce s-a încheiat meciul, înainte să adorm, mi-am mai spus doar că mi-aş fi dorit să avem obrazul mai subţire. Fiecare meci trebuie preţuit la adevărata sa valoare. Acesta, era cu Brazilia; meci de retragere pentru Ronaldo. Trebuia să îi trimitem pe aceia care au plâns când şansa nu le-a surâs: Stelea, Dan Petrescu, Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu. Sunt sigur că brazilienii ne-ar fi aplaudat pentru bunul simţ de care am fi dat dovadă. Iar Ronaldo ar fi simţit că îi acordăm aprecierea pe care o merită.

          Adio, Ronaldo!