(Pseudo)cronică de concert. Lake of Tears

          Spuneam că sâmbătă, 25 iunie, va avea loc evenimentul anului, din punctul meu de vedere. Şi, privind din acelaşi unghi, pot spune cu mâna pe inimă că nu m-am înşelat. Concertul celor de la Lake of Tears a fost, într-adevăr, un succes bifat în faţa a aproximativ 2500 de oameni, cu plus sau cu minus. Nu i-a încurcat nimic, cu atât mai puţin ploaia care, se pare, devine tradiţie la concertele suedezilor în România.

          În septembrie 2007 a plouat cu găleata, lucru care nu a avut mare relevanţă în mijlocul unei atmosfere încinse de cei de la Rage şi ridicată la cote apoteotice de Lake of Tears. De data aceasta, din fericire, ploaia a început înaintea concertului. Adăpostiţi sub umbrela protectoare a unei terase, până să ne facem curaj cu nişte licori să înfruntăm stropii de ploaie, aceştia s-au oprit. E drept, din această cauză am ajuns undeva pe finalul recitalului celor de la Tiara. Îi ascultasem cu ceva timp în urmă şi, ca şi acum, pot spune că potenţialul există, dar personal prefer să primesc confirmarea.

          În aşteptarea celor de la Lake of Tears am fost nevoit să îi ascult şi pe cei de la Abigail, despre care, însă, nu pot spune decât că au descântat în loc să fi cântat. Din nou, este o opinie personală şi sunt gata să accept că este posibil doar ca genul muzical pe care l-au adoptat să reprezinte ceva prea mult pentru urechile mele pline de fineţe în cele ale muzicii.

          Pot spune, însă, că nerăbdarea de a îi revedea pe cei care ţineau capul de afiş al concertului a fost nu numai îndreptăţită ci şi răsplătită cu vârf şi îndesat. De cum au intrat pe scenă Lake of Tears au oferit publicului o bucăţică de iad – Taste of Hell – o bucăţică suficientă să ne încălzească şi să ne mute gândurile de la cerul ameninţător la ameninţarea-promisiune care venea de pe scenă, aceea a unui show de excepţie.

           Au urmat, într-o succesiune debordantă şi dezarmantă piese precum Illwill, A Foreign Road, The Greymen, U.N.S.A.N.E., Making Evenings, Crazyman, The House of The Setting Sun, Cosmic Weed, The Shadowshires. Având în vedere că scopul declarat al trupei a fost să îşi promoveze ultimul material discografic, apărut la sfârşitul lunii aprilie, nu m-a surprins faptul că de pe acesta au fost cântate nu mai puţin de cinci piese. Surprinzător, însă, şi în definitiv, plăcut în egală măsură, a fost că în faţa unui public de a căror iubire sunt conştienţi, Lake of Tears au ales să cântă piese mai vechi şi mai puţin comerciale. În consecinţă, atmosfera a devenit din ce în ce mai incendiară cu fiecare acord, cu fiecare vers din Raven Land, Headstones, Sweetwater, Demon You/Lily Anne.

            Pentru a nu lipsi absolut nimic, am fost şi martori ai unui moment aplaudat cu dărnicie. În timpul recitalului, cei de la Lake of Tears au decis să îşi acorde un moment de respiro şi, în acelaşi timp, să ofere un trecător moment de glorie unui tânăr român hotărât să îşi ceară aleasa în căsătorie. Am uitat, însă, imediat de întrerupere în momentul în care corzile chitărilor au început să vibreze, oferind audienţei o succesiune de cântece de neuitat, interpretate în cea mai înaltă manieră artistică.

            Cum, însă, toate lucrurile, bune sau rele, au un sfârşit, deşi mi se părea că timpul s-a scurs mult prea repede, dorindu-mi să îi mai ascult încă cel puţin pe cât o făcusem, suedezii au anunţat sfârşitul concertului. Dar nu se putea termina aşa, era imposibil! De aceea, după nici două minute în care au ascultat, din spatele scenei, uralele şi solicitările de bis, au revenit, provocând în sufletele tuturor o explozie de mari proporţii: So Fell Autumn Rain şi Forever Autumn. Greu cred că s-ar găsi în discografia Lake of Tears piese mai iubite şi primite cu mai multă căldură de orice public din lume. Aşa a fost şi la Bucureşti, la finalul unui concert mare, pe parcursul unui eveniment reuşit în totalitate.

            După ce ultimele acorduri din Burn Fire Burn s-au pierdut în noapte, întunericul s-a lăsat peste Arenele Romane. Şi totuşi, în suflet nu mi se stinsese nici focul, nici iubirea nici admiraţia pentru Lake of Tears. “Mai vreau”…