Exil

          Tu nu ştii cum este să te exilezi în braţele singurătăţii şi să cauţi să îţi găseşti locul acolo. Nu ştii nici cum este ca sufletul să ţi se fărâme în mii de cioburi şi, în fiecare, să sclipească ura, mânia, revolta, suferinţa, dorul, iubirea, devotamentul, regretul, oprimarea dorinţei de apropiere şi, în acelaşi timp, voinţa de evadare.

          Nu ştii cum este ca sufletul să îţi fie sfârtecat de sute de cuţite – singura lamă pe care o cunoşti este intoleranţa mea la tine şi dispreţul faţă de tot ceea ce reprezinţi. Doar ea îţi înjunghie sufletul banal, ca un fel de perfuzie prin care îţi picur în sânge o parte din suferinţa mea.

          Am pornit-o pe un drum al exilului, alungându-mă singur din braţele tale, hotărât să caut ceea ce am nevoie în alte braţe, mai primitoare, acelea ale singurătăţii. Te-am uitat, şi mi-am gravat în suflet durerea şi disperarea pe care le asemui cu tine în lipsa altui idol, ferindu-mi chipul în umbră, ca un monstru căruia îi este teamă de lumină.

          Iar scânteia din ochii tăi s-a stins, pentru că aşa trebuia să fie. Anumite simţăminte sunt potrivite doar oamenilor mici, acelora care nu au puterea să se separe de gloată. Ţi-am sufocat iubirea aceea lipsită de relevanţă, m-am depărtat scârbit în clipa în care mi-am dat seama că sufletul tău nu este capabil să ardă aşa cum visam eu. În definitiv, oamenii comuni pot să mintă şi să se mintă, pot să înşele şi să se înşele, căutând să îşi ascundă natura pur animală, aceea care le permite să îşi schimbe, precum un câine alungat dintr-o curte, stăpânul.

          Dar unele iubiri sunt doar pentru sufletele mari, acelea care caută chinul, care nu refuză renunţarea la sine şi nu se tem de flăcările care le-ar putea mistui. Nu toţi avem curajul să verificăm dacă suntem păsări phoenix, majoritatea preferăm să fim trecători banali pe drumuri bătătorite.

          În fiecare noapte renasc, mă întrupez din cenuşă şi îmi recompun sufletul pierdut, lăsându-l să se disperseze în cioburi strălucitoare, otrăvindu-ţi amintirea, iubind-o, totodată, dorindu-te de fiecare dată altfel, dar mereu mai presus de natura ta plictisitor-umană. Zâmbesc când îmi dau seama că pe tine nu te-am iubit niciodată. Eu am iubit doar dorinţa de a-mi prăpădi sufletul, aşteptând momentul în care m-aş fi autoexilat din braţele tale, îndepărtându-mă de buzele-ţi subţiri care nu ştiu să sărute mai bine decât oricare altele.