(Pseudo)cronică de concert. Whitesnake

          Duminică dimineaţa vremea părea că vrea să strice sărbătoarea programată pentru seară. Părea că o nouă ceată de fanatici religioşi prevăzuseră un alt atac satanist asupra României şi ridicaseră rugi fierbinţi spre Creator. Dar, dacă ar fi fost aşa, aş spune că se verifică dictonul “ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place”. Soarele şi-a făcut simţită prezenţa în cursul după-amiezei, uscând urmele ploii şi încălzind mulţimea care se adunase în Piaţa Constituţiei.

          Ca nişte englezi ce se respectă, Whitesnake au apărut în faţa miilor de oameni strânşi să îi aclame exact cu un minut înainte de ora la care era anunţat concertul. Salutul „Bună seara, Bucureşti!” a fost imediat acoperit de ovaţii nerăbdătoare. Cu un Coverdale plin de vervă, deşi cei aproape şaizeci de ani de viaţă i se reflectau în ridurile de pe obraji, trupa engleză şi-a început recitalul în forţă – “Best Years”.

          Sub soarele care strălucea pe cer David Coverdale, singurul membru rămas din componenţa originală a trupei, nu a avut niciun fel de problemă să ridice tensiunea în rândul publicului, aşa cum şi era de aşteptat. Succesiv, în sufletele cunoscătorilor şi nu numai, au vibrat “Give Me All Your Love” şi “Love Ain’t No Stranger” pentru ca, apoi, ca într-un fel de respiro înfiorător şi impresionant, Piaţa Constituţiei să fie cucerită de “Is This Love”.

          Pentru că în martie englezii îşi lansaseră ultimul album, nu se putea să nu supună atenţiei publicului câteva piese de pe noul material discografic. Alegere inspirată, de altfel, “Love Will Set You Free”, “Steal Your Heart Away” şi, mai ales, “Forevermore”, reprezentând un interludiu pentru dezlănţuirea care a urmat. “Lovitura de graţie” primită de public, cea care, de altfel, a adus cu sine delirul, a constat în interpretarea magistrală a arhicunoscutelor Here I Go Again şi Fool For Your Loving.

          Nu cred că aş găsi cuvintele potrivite pentru a descrie cât mai apropiat de realitate prestaţia Whitesnake, şi, mai cu seamă, a lui David Coverdale. Vă puteţi închipui, însă, că un vocal care aparţine unei generaţii din care mai fac parte  Freddie Mercury, Mick Jagger, Bruce Dickinson, Rob Halford, nu avea cum să fie altceva decât o „maşinărie” umană de făcut show. În final, parcă nepermiţându-ne să uităm apartenenţa sa la Deep Purple, Coverdale a cântat Soldier of  Fortune, punând astfel punct unui concert cât se poate de reuşit.

          Din marea de oameni ale cărei valuri nu se puteau potoli după furtuna stârnită au izbucnit aplauze, aclamaţii, urale, solicitări de bis, dar Whitesnake au părăsit scena cu certitudinea că au demonstrat, dacă mai era nevoie, că VH1 nu i-a aşezat în mod gratuit pe locul 85 într-un top al formaţiilor rock din toate timpurile.