Lenea

          Nu îmi pot închipui vreun spirit creator care să nu fie caracterizat de lene. Visătorul, în general, este caracterizat de multe ori de o stare de prăbuşire într-un neant inactiv, şi nici nu ar clipi, dacă o asemenea acţiune nu ar fi una inconştientă. Visul are nevoie de o împietrire a trupului, de o stare statică în cadrul căreia să se manifeste, să îşi desfacă aripile şi să zboare spre necunoscut. Acel necunoscut care ajunge să îl brodeze şi să îl îmbogăţească.

          Pragmaticul este prea ocupat, prea axat în uman şi în concret ca să îşi permită să fie cuprins de lene. Se întâmplă, dar pentru el acele clipe echivalează cu o pierdere de timp impardonabilă, deoarece timpul echivalează cu câştigul material. Cinicul este capabil să rânjească şi să amintească de exemplul greierului şi al furnicii, considerând că orice înflorire a poveştii ar reprezenta timp risipit. Singurul capabil să înţeleagă, să accepte şi să susţină necesitatea existenţei stării de lene este hedonistul. Acela care, într-un fel sau altul, ştie că mintea nu poate sta o clipă locului şi că într-o stare de nemişcare a trupului aceasta nu încetează să funcţioneze.

          Sunt perfect de acord, acela care se lasă cuprins de lene poate, la un anumit moment, să păgubească. Dar cu siguranţă câştigă pe de altă parte, pentru că somnul raţiunii naşte monştri; sau dumnezei, aş adăuga eu. Visul, actul creator minim la care se dedă lenevitorul poate cântări, uneori, mai mult decât munca în sine. Poate că în stările de manifestare a leneviei umane s-au născut întrebările şi căutarea răspunsurilor. Şi poate unii ar trebui să înţeleagă că este posibil ca înfometarea să aibă o valoare mai mare decât mâncarea în sine. Pentru că, indiferent şi independent de existenţa acesteia, sunt şi altfel de îndestulări…