Absolutisme (VII)

          Deşi continui să susţin că schimbarea este singurul lucru etern din lumea aceasta, nu pot să nu mă întreb dacă, la nivel micro, nu mai există unul: esenţa fiecăruia dintre noi. Îmi vine foarte greu să cred că oamenii se pot schimba. Adevărat, se pot şlefui, pot evolua, îşi pot dezvolta calităţile şi pot încerca să îşi controleze şi să îşi minimizeze defectele. Dar ceea ce zace în ei, ceea ce sunt de fapt, rămâne acolo, neschimbat, urmând să se manifeste într-un moment de neatenţie sau sub spectrul impulsului.

          Sunt sigur că fiecare dintre noi are capacitatea de a se cunoaşte pe sine însuşi (mai ales că acest lucru este o datorie pe care o avem faţă de noi înşine) şi poate să arate celorlalţi doar ceea ce vrea să arate. Un fel de aplicare a zicalei “pe afară-i vopsit gardul, înăuntru, leopardul”. Toţi putem să fim păcăliţi, sau să ne lăsăm păcăliţi de o mască, mai ales de una confecţionată cu migală. Sau, şi mai grav, putem să fim caracterizaţi de o naivitate care să ne convingă că oamenii se schimbă. Acum îmi vine greu să cred aşa ceva, deşi a fost o vreme în care eram sigur că poate să fie altfel.

          Omul are prea puţin timp la dispoziţie pentru a se schimba în interiorul său. Indiferent de ce i se poate întâmpla, indiferent de influenţele care pot să apară pe parcursul vieţii sale, va rămâne aşa cum este format de la început, în funcţie de mediu şi de anturaj. Era cineva care îmi spunea că greşesc, deşi au fost destule ocazii în care mi s-a demonstrat contrariul. Omul este în sine o structură, este ca o construcţie. Pentru a fi schimbat este neapărat să fie dărâmat ceea ce reprezintă, şi doar apoi pornită reconstrucţia. Dar viaţa fiecăruia dintre noi este prea scurtă pentru a ne oferi posibilitatea de a ne reinventa la nivel interior şi esenţial. Nu putem să fim altfel decât suntem, doar în ochii altora – sau chiar şi în ai noştri, dar asta înseamnă să ne minţim singuri.

          Poate că unul din principiile absolute ale vieţii este că nimeni nu se poate schimba în natura sa. Îmi amintesc de un exemplu foarte plastic – “poţi să iei un porc, să îl speli, să îl parfumezi, să îi pui fundiţă şi să îl scoţi la plimbare în mijlocul spumei societăţii. De cum va prinde ocazia, însă, se va arunca fără ezitare în prima mocirlă pe care o găseşte în cale”. La fel şi oamenii…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s