Suflet

          Stătea muntele ăla aşa, parcă aruncat cumva într-o doară, înfipt adânc în pământ şi în ceruri, poate puţin într-o rână, dar la fel de impunător ca oricare alt munte. Mă privea sălbatic, aşa cum îl priveam şi eu – el pentru că aşa îi era natura, eu, pentru că îmi fusese dor, prea dor… un dor pe care nu îl pot cataloga altfel decât ca nestăpânit şi furios.

          Ne priveam amândoi, sălbatici, iar cel care era invidios eram eu. Invidios pe piscurile lui înalte, pe stâncile goale şi pietroase, pe pădurile care îi acopereau, fluide, umerii. Eram invidios pe nepăsarea lui, pe lipsa lui de vis, pe maiestuozitatea cu care încerca parcă să mă strivească. Eram invidios pe râurile care îl răcoreau, pe soarele care îl mângâia, pe norii care îi sărutau sfâşiaţi creştetul.

          Deşi îndrăznisem de multe ori să îmi mărturisesc că îl invidiam, îl priveam cald şi puţin pierdut, şoptindu-mi dorul într-o inspiraţie adâncă şi o expirare puternică. Îmi fusese dor… nu, nu doar să îl văd, să îl simt. Să îl simt sub picior, sub călcâi, să îi simt pietrişul scrâşnind înfrânt la fiecare pas, să îi simt umbra răcoroasă şi să îi ascult şuvoaiele repezi, ca şi cum ar fi ale mele.

          Îl priveam şi mă vedeam în poienile lui, între florile colorate presărate în iarbă, pe poteci ascunse de desişuri, pe marginea hăurilor pe care mi le punea în cale. Îmi doream să fie al meu, deşi îl învidiam…

          Pierzându-mă din ce în ce mai mult pe cărările sale mi se părea că totul îmi vorbeşte, că încearcă să îmi spună ceva, şi ciripitul păsărilor, şi foşnetul frunzelor, şi susurul râului limpede peste care trecusem, pietrele de care mă împiedicam… Întregul munte încerca să îmi vorbească. Şi, pentru că o lume, oricât de diferită ar fi, poate să comunice cu alta, am început să desluşesc din ce în ce mai clar şoaptele.

          “Iernile îmi îngheaţă animalele şi îmi alungă păsările. Fulgerele îmi aprind pădurile, ploile îmi umflă apele care încep să îşi roadă malurile şi năvălesc cu furie peste tot ce întâlnesc în cale. Pădurile îmi sunt tăiate şi nu de puţine ori mi se întâmplă ca bucăţi întregi de suflet să îmi alunece la vale. Mă macină timpul… mă sparg în mii de bucăţi, în fărâme invizibile, în particule de praf care plutesc, ciudat, în lumina soarelui. Trebuie să fac eforturi să nu îmi plec capul, să îmi ţin mereu fruntea sus. Şi o pot face pentru că prefer să mă orbească soarele, ca să nu îmi mai văd decăderea. Acesta este lucrul care doare întotdeauna cel mai tare. Mă calcă paşi în picioare şi mă suflă vânturile aspre, fără să mă ia să mă ducă într-un loc veşnic al tuturor munţilor. Fiecare copac tăiat, fiecare palmă de pământ plecată la vale, fiecare piatră transformată în nisip… toate mă dor, mă înfurie. Şi atunci îmi ascund capul între nori şi în ceaţă”.

          Invidia mea a început să scadă şi în scurt timp a dispărut, fiind înlocuită de milă. Muntele ăsta, aşa cum era el, aruncat într-o rână, spânzurat de ceruri şi adânc îngropat în pământ, începu să îmi pară om, aşa ca şi mine. Dar el nu găsise, în atâta vreme, modul în care să îşi zăvorască sufletul. Îl risipea, prin întreaga sa fiinţă, prin flori şi prin râuri, prin poieni şi prin frunze, prin fluturi şi prin tării. Iar ochii, dacă i-aş fi putut vedea, ştiam, nu ar fi semănat niciodată cu ai mei – goi.

Anunțuri

Părăsire

          “Te părăsesc” i-am spus într-o noapte întunecoasă. Mi-am ridicat ochii spre cer, temându-mă că se va prăbuşi strivind totul în calea lui, transformând totul în vid, în nimic. În aer nu s-a desfăcut, însă, nicio prăpastie, iar cerul stătea la locul lui, întunecat şi inert, spectator anonim al unei piese de teatru teribil de proaste.

           “Ai pe altcineva”? m-a întrebat cu glas tremurat. Mi-a venit să râd.

           Am clătinat doar din cap, dezaprobator – “nu am pe altcineva”, mi-am spus. “Eu nu înşel… nu o fac decât atunci când simt, când ştiu, că povestea se apropie de final. Toţi suntem interesaţi de conţinutul basmelor, nu să auzim formula de sfârşit, cum încalecă povestitorul pe o şa. Niciodată nu am avut răbdare să ascult până la capăt infatuarea unui povestitor oarecare, un lăudăros care face o glorie nu numai din talentul său de a povesti, dar şi din acela de a încăleca. De a încăleca o şa… Dar nici nu am ascultat vreodată două basme în acelaşi timp, îmi este imposibil”. Ei nu i-am spus, doar am gândit-o. Tăcerea mea i-a părut o negare slabă, prea firavă pentru a fi crezută.

           “Măcar este mai bună ca mine”? Asta este veşnica întrebare. Poate nu e rostită întotdeauna, dar mereu se strecoară în măduva oaselor şi începe să mănânce, ca un vierme dezgustător care, ca să ajungă la cadavru, roade o bucăţică infimă de coşciug.

           “Nu este nimeni altcineva”, am răspuns privind-o. De parcă o poveste trebuie să se sfârşească numai ca să facă loc alteia. Poveştile se termină. Punct. Îşi pot purta ecoul o veşnicie, poate că cel care a ascultat una a plăcut-o atât de mult încât nici nu mai vrea să audă alta. Viaţa nu este ca o şezătoare la care se adună femeile şi, în timp ce cârpesc ciorapi, cos nasturi sau ţes, spun poveşti, ghicitori şi bârfe. Viaţa este altceva – o singură poveste trăită în mai multe capitole. O poveste al cărei inventator nu mai apucă să încalece pe o şa când o termină ci o porneşte, la pas, spre ceva necunoscut. Fără să mai aibă posibilitatea să se laude cu ce a reuşit să facă. Aia este treaba altora, a celor care rămân după el. Dacă rămâne ceva după el…

           Mi s-a părut că nu mă crede. Sigur este altcineva… poate mai bună ca ea. Cu siguranţă mai bună ca ea, măcar la un singur lucru. Mereu vrem ceva mai bun, nu lăsăm ce avem pentru ceva mai puţin bun. Decât dacă suntem nebuni sau proşti.

           Nu vedeam nicio urmă de disperare pe chipul ei. Nicio clipă nu i s-a citit în ochi fulgerul acela care aduce cu sine întrebarea “Unde am greşit? Cu ce”? Ea nu greşise, eu greşisem pentru că aveam pe alta.

           “Dacă nu ai pe altcineva, nu m-ai părăsi”. Din nou îmi venea să râd. Este ca şi cum o celulă i-ar reproşa unui deţinut că vrea să se mute în alta care, poate, are uşa mai puţin solidă, sau gratii mai subţiri la ferestre. Pentru o clipă m-am gândit că nu aveam ce face, că aşa era ea. Cine eram eu ca să reuşesc să o schimb? Încercasem să o fac. Cine eram eu ca să încerc să o schimb?! Acela care îi stătea alături… Dar “cine eram eu ca să nu reuşesc să o schimb?” este o întrebare pe care nu pot să o scuip decât în faţa unei divinităţi apucate de guler.

           Cerul întunecat şi tăcut nu devenea mai apăsător. Doar atmosfera pe care o împrăştia prezenţa ei – prezenţa aceea care se juca nervoasă cu propriile degete, care şi le împletea încercând, parcă, să confecţioneze la repezeală un lanţ cu care să mă mai reţină încă puţin. Nu sunt sigur, dar cred că m-a urât un moment gândindu-se că am păcălit-o, că eu aveam o alternativă în timp ce ea nu avea. În ochii ei deja mă vedeam la braţul alteia, priveam primul nostru sărut, prima floare dăruită, prima noapte… Nu, acolo s-a oprit, nu a avut puterea să îşi închipuie prima noapte, doar spiritul meu anticipativ i-a luat-o înainte.

           M-am ridicat. Aş fi vrut să îi sărut creştetul, să îi mângâi obrazul, să încerc să îi dau măcar puţină putere, aşa cum o făceam cândva, când eram al ei. Era prea departe, îmi era imposibil să o mai ajung. Înainte de a închide ochii pentru a nu o mai vedea, după ce am încercat să îi reţin chipul până când va veni şi rândul meu să pun punct poveştii mele (fără a mă lăuda că încalec vreo şa), i-am spus mai mult şoptit: “Te părăsesc pentru mine”.

           Ştiu, nu m-a crezut. Dar din momentul în care nu mi-am mai auzit şoapta, am încetat să îmi mai pese.

Frânturi

          Încep să cred că o greşeală aduce cu sine o alta. De aceea se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Oricât am încerca să rămânem cu o singură zală, orice lanţ prinde mereu viaţă, unul al slăbiciunilor. Slăbiciunea poate să însemne greşeală…

          Cred că poţi să îţi dai seama de măsura unui om după modul în care îşi acceptă greşelile. Unii plâng, se zbuciumă, îşi caută iertarea, în timp ce alţii rămân împietriţi. Oare ce ne împietreşte, ideea, evidenţa că, deşi credeam altfel, putem greşi? Sau greutatea greşelii ne apasă într-atât de tare încât ne lasă inerţi, pierduţi sub un bolovan care ne interzice respirarea?

          Greşeala, se spune, este omenească, doar perseverarea în ea este diabolică. Poate că în asta constă măsura fiecărui om, să înţeleagă că de mult suntem căzuţi din ceruri, izgoniţi din Paradis, aruncaţi în faţa furtunii pe care o îndreptăm noi înşine împotriva noastră. Cât din perseverarea în greşeală este diabolic şi cât este uman?

          Cel care greşeşte, dacă nu se ascunde de adevăr, nu poate deveni altceva decât o victimă. O victimă a conştiinţei sale, a vinovăţiei care îi picură în vene dimpreună cu fiecare clipire a genelor. Cel căzut în greşeală nu poate avea un alt călău decât remuşcarea şi, uneori, pe sine însuşi. Pentru că, de la un punct, devine mai nefericit decât cel căruia i s-a greşit. Nefericirea se transformă în pierdere, în stare latentă, într-o aşteptare eternă a loviturii de bici. Dacă lovitura nu vine, cel care a greşit o caută şi, într-un fel sau altul, o face să cadă, într-o abandonare totală în faţa autoflagelării, a supliciului continuu venit chiar din interiorul său – supliciu alimentat de tendinţa autodistructivă.

          Încep să cred că nimic nu este mai înălţător decât autodistrugerea. O sfidare completă a instinctului de conservare, a raţiunii, a speranţei naturale în mai bine. O sinucidere lentă şi treptată. Poate cea mai inumană pedeapsă auto-aplicată, poate cea mai sfidătoare de Dumnezeu, poate cea mai drăcească. Sau poate cea mai umană, pentru că remuşcarea nu vibrează niciodată în animal.

Echivalenţe

          Știa că plec ușor, și a rămas cu ochii în lacrimi. Dar de data aceasta, lacrimile nu mai aveau în ele nicio urmă de fericire nesperată. Păstrau doar forma ultimelor mele săruturi, săruturi fierbinți și reci, totodată, cu care îi acoperisem buzele, obrajii și fruntea, întregul chip, întregul trup… Îi priveam spaima din ochi și mi se rupea inima. Îmi imaginam forma perfectă a buzelor ei, distrusă de dezlănțuirea dinților, de disperarea mușcăturilor. Niște mușcături care, deși nu erau ale mele, îmi aparțineau, erau pentru mine.

          I-am mai permis un ultim scuturat din cap și m-am îndepărtat, lăsând-o prinsă în lumea care se năruia în jurul ei. O lume în care fusese cu greu primită și acceptată și, poate, din care fusese alungată pentru că nu avea ce căuta în ea. O lume în care a văzut  ceruri întunecate și însorite, furtuni devastatoare, ploi calde și seducătoare, deșerturi și câmpii înflorite. I-am arătat ce înseamnă să plângi, ce înseamnă să râzi, a învățat ce înseamnă iubirea, dăruirea, fericirea și tristețea. Acum știe ce înseamnă să fie iubită… Să fie iubită până dincolo de iertarea străvezie, invizibilă şi degradantă. I-am spus! În acea vale, cu stânci albe ca praful de oase, acoperită de negurile unui cer în spatele căruia nimeni nu știe ce se ascunde, să nu arunce cu pietre în dragoni! Ce greșeală fatală! Ce ironie a sorții… Dacă aș fi știut cum să îi spun că „dragon” este sinonim cu “orgoliu”!

(Pseudo)cronică de festival. Artmania (sâmbătă)

          După o zi întreagă de stat la cafele, la răcoritoare, de plimbări şi de admirat oraşul, sâmbăta părea o zi petrecută într-un mod foarte plăcut chiar înainte de ora la care trebuiau să înceapă concertele. Bineînţeles, al doilea act ARTmania nu a fost altceva decât cireaşa de pe tort…

          Seara a început cu Republica – trupă de alternativ din discografia căreia, oricât de mult m-am străduit, nu am reuşit să îmi amintesc mai mult de două piese. Ştiind însă la ce să mă aştept, am fost chiar plăcut surprins de un recital antrenant care a culminat cu celebra “Ready to go”. În ansamblu, publicul, destul de numeros încă de la începutul concertului, a avut parte de un “aperitiv plăcut” înainte de ceea ce numesc acum piesa de rezistenţă a întregului festival.

          Deşi nu mă aşteptam ca Sonata Arctica să cânte mai bine decât Helloween, semnele au apărut încă de la prima piesă cu care finlandezii au electrizat publicul şi au pus, definitiv, stăpânire pe el: “Flag in the ground”. Deşi tineri, având în vedere că au în spate o istorie de numai aproximativ cincisprezece ani, băieţii de la Sonata au continuat să încânte cu “Blinded no more”, “Juliet”, “Last drop falls” şi “Victoria’s Secret”. Când a început “Paid in full” nu m-am putut opri să nu mă minunez cât de ieftin mi se părea biletul pentru a asista la o asemenea prestaţie impresionantă. Toni Kakko, solistul Sonatei a interacţionat perfect cu publicul, fiind chiar şi el uimit (eu îl cred!) de succesul de care se bucură trupa în rândurile publicului român.

          Uimitor, pentru mine, a fost să “revăd” un fan Sonata Arctica mai apropiat de vârsta venerabilităţii decât cea la care prezenţa la festivaluri rock reprezintă o adevărată descătuşare. În extrema cealaltă, nu m-am putut să nu remarc copii de 6-7 ani purtând tricouri cu Nightwish, lucru care mi-a dat speranţe că există un viitor şi pentru publicul ascultător de muzică bună din ţara asta.

          Întunericul se lăsase peste un public incandescent care cânta dimpreună cu finlandezii de pe scenă. O lună rotundă, galbenă, străjuită de nori întunecaţi îşi revărsa razele argintii peste Piaţa Mare, aşteptând apropiatul sfârşit al recitalului. Atunci, însă, s-a dezlănţuit isteria. Atrăgând atenţia asupra magiei nopţii, asupra lunii, Kakko a început să cânte una din cele mai bune piese de pe Ecliptica – Full Moon. În uralele unui public cucerit definitiv, Sonata Arctica a părăsit scena pentru a reveni la un bis de nu mai puţin de patru piese, dar, în cele din urmă, totul s-a pierdut în noaptea străpunsă de aplauze furtunoase.

          Sub impresia creată de Sonata, în ochii mei Lacuna Coil a cântărit mult mai puţin. O trupă italiană nu poate să fie alăturată uneia finlandeze – cel puţin, în materie de metal. Nu mă pot opri, însă, să nu remarc prestaţia fantastică a Cristinei Scabbia (vocalista Lacunei), prea puţin trasă în jos de prezenţa celui de-al doilea vocal, al cărui nume nu merită menţionat. Ca să nu fiu învinovăţit cădau curs unei prejudecăţi personale privind poporul italian, pot spune că Lacuna a făcut un show bun, reuşind să încălzească şi mai mult publicul. Dar nu pot să nu îmi pun problema dacă, nu cumva, starea de efervescenţă a spectatorilor nu se datora în mare parte impresiei lăsate de Sonata Arctica.

          Puţin înainte de miezul nopţii, după promisiunea Cristinei că Lacuna Coil va reveni curând în România, ARTmania şi-a stins definitiv reflectoarele pentru anul 2011. În urmă au rămas amintiri plăcute, mulţumirea şi, de ce nu?, mândria că şi în România se pot organiza festivaluri rock cu succes garantat.