Ardere

          Părul îi strălucea în bătaia soarelui şi câteva raze roşiatice i se zbăteau captive între bucle. Mă privea  zâmbitoare, cu ochii rotunzi, uneori nevinovați, alteori vinovați, iar degetele îi alunecau în mângâiere pe linia grațioasă a gâtului. S-a apropiat de mine, în același timp cu noaptea, și am început să dansăm, strâns îmbrățișați, simțindu-ne din ce în ce mai mult tremurul trupurilor. Nu îmi mai amintesc dacă răsuflarea ei mi-a sărutat buzele sau buzele mele i-au sărutat răsuflarea, îmi amintesc doar pierderea de sub pleoape, leșinul temporar al oricărui gând, al oricărei alte dorințe. Și îmi amintesc perfect fierbințeala, focul aprins de niciunde, care ne-a cuprins trupurile și a pornit să le facă să ardă.

          Îmi amintesc hainele aruncate de pe frumosul ei trup, dorința care îi ardea în privirile goale de orice altceva. Și îmi mai amintesc buzele ei întredeschise prin care răsuflarea i se zbătea precipitat atingându-mi obrazul. Îmi amintesc că am ars… am ars amândoi împreună, unul alături de celălalt. Din nefericire eu mai mult ca ea. Pentru că dimineața i-am citit în priviri aceeași dorință, aceeași iubire cu care mă învăluise cu o seară înainte. M-a durut să o văd dorindu-mă alături pentru totdeauna, în fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare clipă, în fiecare suflare… M-a durut să îi văd ochii speriați când, privindu-mă, a înțeles că a ars mai puțin ca mine. Pentru că în seara următoare eu nu mai aveam ce să ard, nu mai puteam să ard… Am ars tot și am mai murit o dată, și pentru ea, în brațele ei.