Fugari

          Am visat-o. Am visat-o după atât de mult timp încât credeam că am și uitat cum arată. Dar imaginea ei, atât de fidelă realității, atât de reală, de fapt, a durut atât de tare încât am tresărit. Am deschis ochii, pierzându-i silueta prezentă sub pleoapele închise. Îi mai auzeam doar chemarea… chemarea pe care și-o striga din alte lumi, din locuri necunoscute mie. Ce s-a ales de ea? Abia acum știu… și ea nu a știut atunci… Suntem sortiți să fugim unul de celălalt doar pentru a ne striga unul altuia numele din adâncul iadurilor veșnice. Nu ar exista paradis dacă am fi împreună, doar o lume în care nimic altceva nu ar mai conta decât noi doi.

          Dar amândoi știam, când vorbeam învăluiți în fumuri de țigară, că suntem inadaptații oricărei lumi. Că suntem oameni ai extremelor, lipsiți de orice normă și de orice constrângere. Fugeam de orice lume care ne-ar fi încorsetat, de orice loc care ne-ar fi făcut să ne pierdem această unicitate – de fugari din calea fericirii. “Ce ne facem?” mă întreba mereu. “Fugim”…