Izolare

          Când a plecat am decis să mă izolez. Mi-am lăsat barba să crească, am ridicat în jurul meu ziduri groase şi înalte, străjuite de turnuri de apărare. M-am pierdut în noapte, de mine, pe mine, un pustnic captiv între cer şi pământ, ridicând, din când în când, înspre înalt o rugă şoptită, din măruntaiele construcţiei monstruoase pe care o numeam “templul ei”. Am ales să îmi găsesc salvarea în regrete veşnice, dezumanizându-mă treptat, devenind una cu acea cărare stearpă pe care calc. M-am ascuns în singurătate, ca un călugăr căruia lumea nu îi mai poate oferi nimic, dar nici nu îi poate lua ceea ce are. Ca un călugăr care, în miez de noapte, îşi strecoară în chilie femei, pe poarta din spate a mănăstirii…