Părăsire

          “Te părăsesc” i-am spus într-o noapte întunecoasă. Mi-am ridicat ochii spre cer, temându-mă că se va prăbuşi strivind totul în calea lui, transformând totul în vid, în nimic. În aer nu s-a desfăcut, însă, nicio prăpastie, iar cerul stătea la locul lui, întunecat şi inert, spectator anonim al unei piese de teatru teribil de proaste.

           “Ai pe altcineva”? m-a întrebat cu glas tremurat. Mi-a venit să râd.

           Am clătinat doar din cap, dezaprobator – “nu am pe altcineva”, mi-am spus. “Eu nu înşel… nu o fac decât atunci când simt, când ştiu, că povestea se apropie de final. Toţi suntem interesaţi de conţinutul basmelor, nu să auzim formula de sfârşit, cum încalecă povestitorul pe o şa. Niciodată nu am avut răbdare să ascult până la capăt infatuarea unui povestitor oarecare, un lăudăros care face o glorie nu numai din talentul său de a povesti, dar şi din acela de a încăleca. De a încăleca o şa… Dar nici nu am ascultat vreodată două basme în acelaşi timp, îmi este imposibil”. Ei nu i-am spus, doar am gândit-o. Tăcerea mea i-a părut o negare slabă, prea firavă pentru a fi crezută.

           “Măcar este mai bună ca mine”? Asta este veşnica întrebare. Poate nu e rostită întotdeauna, dar mereu se strecoară în măduva oaselor şi începe să mănânce, ca un vierme dezgustător care, ca să ajungă la cadavru, roade o bucăţică infimă de coşciug.

           “Nu este nimeni altcineva”, am răspuns privind-o. De parcă o poveste trebuie să se sfârşească numai ca să facă loc alteia. Poveştile se termină. Punct. Îşi pot purta ecoul o veşnicie, poate că cel care a ascultat una a plăcut-o atât de mult încât nici nu mai vrea să audă alta. Viaţa nu este ca o şezătoare la care se adună femeile şi, în timp ce cârpesc ciorapi, cos nasturi sau ţes, spun poveşti, ghicitori şi bârfe. Viaţa este altceva – o singură poveste trăită în mai multe capitole. O poveste al cărei inventator nu mai apucă să încalece pe o şa când o termină ci o porneşte, la pas, spre ceva necunoscut. Fără să mai aibă posibilitatea să se laude cu ce a reuşit să facă. Aia este treaba altora, a celor care rămân după el. Dacă rămâne ceva după el…

           Mi s-a părut că nu mă crede. Sigur este altcineva… poate mai bună ca ea. Cu siguranţă mai bună ca ea, măcar la un singur lucru. Mereu vrem ceva mai bun, nu lăsăm ce avem pentru ceva mai puţin bun. Decât dacă suntem nebuni sau proşti.

           Nu vedeam nicio urmă de disperare pe chipul ei. Nicio clipă nu i s-a citit în ochi fulgerul acela care aduce cu sine întrebarea “Unde am greşit? Cu ce”? Ea nu greşise, eu greşisem pentru că aveam pe alta.

           “Dacă nu ai pe altcineva, nu m-ai părăsi”. Din nou îmi venea să râd. Este ca şi cum o celulă i-ar reproşa unui deţinut că vrea să se mute în alta care, poate, are uşa mai puţin solidă, sau gratii mai subţiri la ferestre. Pentru o clipă m-am gândit că nu aveam ce face, că aşa era ea. Cine eram eu ca să reuşesc să o schimb? Încercasem să o fac. Cine eram eu ca să încerc să o schimb?! Acela care îi stătea alături… Dar “cine eram eu ca să nu reuşesc să o schimb?” este o întrebare pe care nu pot să o scuip decât în faţa unei divinităţi apucate de guler.

           Cerul întunecat şi tăcut nu devenea mai apăsător. Doar atmosfera pe care o împrăştia prezenţa ei – prezenţa aceea care se juca nervoasă cu propriile degete, care şi le împletea încercând, parcă, să confecţioneze la repezeală un lanţ cu care să mă mai reţină încă puţin. Nu sunt sigur, dar cred că m-a urât un moment gândindu-se că am păcălit-o, că eu aveam o alternativă în timp ce ea nu avea. În ochii ei deja mă vedeam la braţul alteia, priveam primul nostru sărut, prima floare dăruită, prima noapte… Nu, acolo s-a oprit, nu a avut puterea să îşi închipuie prima noapte, doar spiritul meu anticipativ i-a luat-o înainte.

           M-am ridicat. Aş fi vrut să îi sărut creştetul, să îi mângâi obrazul, să încerc să îi dau măcar puţină putere, aşa cum o făceam cândva, când eram al ei. Era prea departe, îmi era imposibil să o mai ajung. Înainte de a închide ochii pentru a nu o mai vedea, după ce am încercat să îi reţin chipul până când va veni şi rândul meu să pun punct poveştii mele (fără a mă lăuda că încalec vreo şa), i-am spus mai mult şoptit: “Te părăsesc pentru mine”.

           Ştiu, nu m-a crezut. Dar din momentul în care nu mi-am mai auzit şoapta, am încetat să îmi mai pese.