Părăsire

          “Te părăsesc” i-am spus într-o noapte întunecoasă. Mi-am ridicat ochii spre cer, temându-mă că se va prăbuşi strivind totul în calea lui, transformând totul în vid, în nimic. În aer nu s-a desfăcut, însă, nicio prăpastie, iar cerul stătea la locul lui, întunecat şi inert, spectator anonim al unei piese de teatru teribil de proaste.

           “Ai pe altcineva”? m-a întrebat cu glas tremurat. Mi-a venit să râd.

           Am clătinat doar din cap, dezaprobator – “nu am pe altcineva”, mi-am spus. “Eu nu înşel… nu o fac decât atunci când simt, când ştiu, că povestea se apropie de final. Toţi suntem interesaţi de conţinutul basmelor, nu să auzim formula de sfârşit, cum încalecă povestitorul pe o şa. Niciodată nu am avut răbdare să ascult până la capăt infatuarea unui povestitor oarecare, un lăudăros care face o glorie nu numai din talentul său de a povesti, dar şi din acela de a încăleca. De a încăleca o şa… Dar nici nu am ascultat vreodată două basme în acelaşi timp, îmi este imposibil”. Ei nu i-am spus, doar am gândit-o. Tăcerea mea i-a părut o negare slabă, prea firavă pentru a fi crezută.

           “Măcar este mai bună ca mine”? Asta este veşnica întrebare. Poate nu e rostită întotdeauna, dar mereu se strecoară în măduva oaselor şi începe să mănânce, ca un vierme dezgustător care, ca să ajungă la cadavru, roade o bucăţică infimă de coşciug.

           “Nu este nimeni altcineva”, am răspuns privind-o. De parcă o poveste trebuie să se sfârşească numai ca să facă loc alteia. Poveştile se termină. Punct. Îşi pot purta ecoul o veşnicie, poate că cel care a ascultat una a plăcut-o atât de mult încât nici nu mai vrea să audă alta. Viaţa nu este ca o şezătoare la care se adună femeile şi, în timp ce cârpesc ciorapi, cos nasturi sau ţes, spun poveşti, ghicitori şi bârfe. Viaţa este altceva – o singură poveste trăită în mai multe capitole. O poveste al cărei inventator nu mai apucă să încalece pe o şa când o termină ci o porneşte, la pas, spre ceva necunoscut. Fără să mai aibă posibilitatea să se laude cu ce a reuşit să facă. Aia este treaba altora, a celor care rămân după el. Dacă rămâne ceva după el…

           Mi s-a părut că nu mă crede. Sigur este altcineva… poate mai bună ca ea. Cu siguranţă mai bună ca ea, măcar la un singur lucru. Mereu vrem ceva mai bun, nu lăsăm ce avem pentru ceva mai puţin bun. Decât dacă suntem nebuni sau proşti.

           Nu vedeam nicio urmă de disperare pe chipul ei. Nicio clipă nu i s-a citit în ochi fulgerul acela care aduce cu sine întrebarea “Unde am greşit? Cu ce”? Ea nu greşise, eu greşisem pentru că aveam pe alta.

           “Dacă nu ai pe altcineva, nu m-ai părăsi”. Din nou îmi venea să râd. Este ca şi cum o celulă i-ar reproşa unui deţinut că vrea să se mute în alta care, poate, are uşa mai puţin solidă, sau gratii mai subţiri la ferestre. Pentru o clipă m-am gândit că nu aveam ce face, că aşa era ea. Cine eram eu ca să reuşesc să o schimb? Încercasem să o fac. Cine eram eu ca să încerc să o schimb?! Acela care îi stătea alături… Dar “cine eram eu ca să nu reuşesc să o schimb?” este o întrebare pe care nu pot să o scuip decât în faţa unei divinităţi apucate de guler.

           Cerul întunecat şi tăcut nu devenea mai apăsător. Doar atmosfera pe care o împrăştia prezenţa ei – prezenţa aceea care se juca nervoasă cu propriile degete, care şi le împletea încercând, parcă, să confecţioneze la repezeală un lanţ cu care să mă mai reţină încă puţin. Nu sunt sigur, dar cred că m-a urât un moment gândindu-se că am păcălit-o, că eu aveam o alternativă în timp ce ea nu avea. În ochii ei deja mă vedeam la braţul alteia, priveam primul nostru sărut, prima floare dăruită, prima noapte… Nu, acolo s-a oprit, nu a avut puterea să îşi închipuie prima noapte, doar spiritul meu anticipativ i-a luat-o înainte.

           M-am ridicat. Aş fi vrut să îi sărut creştetul, să îi mângâi obrazul, să încerc să îi dau măcar puţină putere, aşa cum o făceam cândva, când eram al ei. Era prea departe, îmi era imposibil să o mai ajung. Înainte de a închide ochii pentru a nu o mai vedea, după ce am încercat să îi reţin chipul până când va veni şi rândul meu să pun punct poveştii mele (fără a mă lăuda că încalec vreo şa), i-am spus mai mult şoptit: “Te părăsesc pentru mine”.

           Ştiu, nu m-a crezut. Dar din momentul în care nu mi-am mai auzit şoapta, am încetat să îmi mai pese.

15 comentarii la “Părăsire

  1. Fenrir_ulfur spune:

    Hmm … nu exista dragoste absoluta,cum nu exista nici Omul Absolut.Mereu ma intreb daca Dvinitatea care ne conduce nu este una meschina,diabolica,sadica si nemiloasa.De ce trebuie sa ne para rau sau sa ne pese de un lucru doar fiindca asa actioneaza legile constructiei umane la altii?? 😕 😀

    • Nevermore spune:

      Alexa, despre iubirea absoluta s-a scris mult, inclin sa cred ca exista, doar ca nu este pentru oricine. Dupa parerea mea, fiecare se conduce singur, fiecare isi face destinul cu mana lui. Iar despre structura fiecaruia dintre noi… unii suntem mai sentimentali, altii mai putin. Dar mi se pare normal sa ne para rau cand pierdem lucruri/persoane pe care merita sa le regretam.

  2. Fenrir_ulfur spune:

    Dupa mine nimic nu merita plans mai mult de 10 minute.Totul pe lumea aceasta poate fi inlocuit sau schimbat .De ce trebuie sa plangem dupa un lucru care se considera a fi important sau care se crede ca merita regrete??Eu nu cred in fericire sau chinul suferintei.Ideile acestea-s abstracte si relative.Nu doresc sa pricep de ce trebuie sa plangem atunci cand pierdem ceva sau pe cineva,atata timp cat uitarea actioneaza foarte bine asupra mintii umane.Daca lucrurile acestea ne fac rau ar trebui sa le abandonam.Iar scena acea prea sentimentala (era si ploaie in background-ul scenei?? 😕 ) in care spui sfasietor (moment dramatic in care un val de plansete ale admiratoarelor de romantism se revarsa peste inimi) „Te parasesc pentru mine!!” e putin cam ambiguu pentru neinitiati.E mult prea interpretabil,iar ideea sau mesajul se pierd deoarece sunt prea multe variante sau intelesuri(poate nici eu nu l-am nimerit sau inteles cum trebuie 😀 🙂 ).Iar in legatura cu destinul sau conducerea lor ,aceasta e o tema discutabila.Mie imi place sa cred in pedeapsa data unor fiinte limitate si efemere >:) >:) >:) 🙂 🙂 .

    • Nevermore spune:

      Alexa, dupa cum spuneam, unele atasamente sunt mai puternice, alte lipsesc cu desavarsire. Asa este construita fiinta umana, sa aiba sentimente care se rasfrang nu asupra unui lucru/unei persoane care „se considera a fi important”(e), ci asupra unui lucru/unei persoane considerate importante de insusi posesorul/posesoarea sentimentului. Ca plangem un minut sau ca regretam o viata, sau ca nu ne pasa deloc, e alegerea fiecaruia, dupa posibilitati. In privinta scenei prea sentimentale, ploaia este la alegere. Mesajul nu se pierde deloc, partea frumoasa a literaturii este ca poate fi interpretatbila – in mai multe moduri si, ma repet, dupa posibilitatile fiecaruia. Orice ai fi inteles tu, acela este mesajul, iar daca altcineva a inteles altceva, la fel, si acea persoana are dreptate. Din fericire literatura nu este matematica, sa trebuiasca sa ajungem toti la aceeasi concluzie. Parerea mea este ca nu e corect sa pedepsesti prostul pentru ca este prost, spre exemplu, se pedepseste el singur. Pedeapsa despre care spui nu isi are rostul, a fost aplicata prin limitare si efemeritate.

  3. Araceli spune:

    Citesc unele comentarii si ma „minunez”… Cata dreptate ai, Nevermore, iubirea absoluta si eu cred ca exista si ca nu e pentru oricine… e deja o evidenta. Dar cred ca e la indemana oricui sa simta atasament, e in natura umana, Fenrir. Atasamentul e in genele noastre (si alte specii evoluate il manifesta) si este si un comportament invatat. Ne atasam de familie de mici si initial acest lucru este vital pentru dezvoltarea noastra ca indivizi. Ulterior ne atasam de alti oameni si de lucruri si suferim cand ii/ le pierdem. As completa la ce ai spus, Nevermore, ca mai mult decat ca e normal sa plangem cand pierdem oameni/ lucruri care merita, e firesc sa o facem atunci cand iubim (nu ne oferim generos sentimentele neaparat oamenilor care merita sau nu investim in idei care merita intotdeauna)… In lumina celor scrise de tine, Fenrir, deduc ca nu ai iubit niciodata …

    • Nevermore spune:

      Araceli, problema cu acest comentariu, desi intr-o oarecare masura as fi de acord cu el, este ca emite „judecati de valoare” asupra persoanei careia te adresezi. Se pot emite orice fel de sentinte pe texte si pe ideile exprimate de oricine, nicidecum asupra persoanelor de la care provin. Nici judecarea persoanelor nici etichetarea lor nu face obiectul acestui spatiu. Este normal ca fiecare sa aiba parerea sa despre o alta persoana, dar consider ca este mai bine sa o pastreze pentru sine, cu atat mai mult cu cat uneori este posibil ca ea sa „atinga” in mod neplacut..
      In privinta atasamentului, nu stiu cat de mult este comportament invatat si cat manifestare instinctuala – eu inclin sa cred ca mai mult a doua posibilitate. Cat despre investirea de sentimente in persoane care nu merita respectiv in idei care merita, este un aspect discutabil.

  4. Fenrir_ulfur spune:

    Eu cred ca atasamentul e instictual pentru ca tine de sentimente.Un om se poate atasa de altul,chiar daca nu are o anumita inteligenta sau o educatie anume.Dar cum fiecare lucru pamantesc are un inceput sau un sfarsit,asa si persoana iubita poate fi usor inlocuita.Iar in legatura cu dragosta,daca aceasta nu exista??Sau mai rau.Daca e un instict pur animalic care te face sa renunti la ratiune si care ne arata legatura dintre oameni si animale??Iar ideea ca am iubit pe cineva….ma consider prea tanara ca sa ma pot plange ca sufar si eu cred in egoism(protejarea individului prin indiferenta fata de semeni).Cand am pomenit mesajul scenei,m-am referit la faptul ca nu stiu varinata corecta.La ce s-a gandit autorul cand a scris-o?? :-?.Si dupa mine pedeapsa si chinurile date oamenilor nu sau limitarea sau efemeritatea(limitarea e buna in anumite circumstante si momente),ci rautatea,meschinaria,ura ,invidia si Iadul care se afla pe Pamant. 🙂 >:) >:)

    • Nevermore spune:

      Alexa, atasamentul este instinctual, dar nu si toate sentimentele… Persoana iubita poate ca nu ar trebui numai inlocuita, ci uitata cu desavarsire. Oamenii vin si pleaca si prea putini sunt cei care se arata demni de a ne sta alaturi (nu ma refer la exclusiv la viata de cuplu) o viata intreaga. Dragostea exista, la fel si iubirea – nu poti ucide ceva ce nu exista, sau, cel putin asa imi inchipui eu. Te intrebi daca iubirea este un instinct animalic, si nimic mai mult… da, in randurile plevei asa este, desi pana si acolo este dublata de ratiune, de vis, de speranta – ceea ce o scoate automat din sfera animala. Nu voi pune in discutie iubirile absolute, acolo este vorba de altceva, dar, de la un anumit nivel de evolutie al individului (intelectual, sufletesc, rational, de ce nu? social), iubirea nu mai este un instinct ci poate deveni un mod de viata. Si e bun si egoismul… pana la punctul in care sfarsesti sa ramai tu cu tine insati :))). „La ce s-a gandit autorul”? Eminescu, pentru ca tot l-ai mentionat de cateva ori, la ce s-a gandit cand a scris Luceafarul? Nu conteaza, important este cum percep, sau cum avem puterea/capacitatea de a percepe. Restul… e cancan :))))

  5. Araceli spune:

    Sunt de acord cu tine, Nevermore, intr-o oarecare masura :). Evident ca e loc de discutie despre a merita sau nu in iubire. As completa in urma comentariilor adaugate ca nu cred ca iubirea tine de varsta. Si ca sa exemplific cat se poate de banal de ce m-am minunat mai devreme: pot spune ca daca pierd un nasture de la o haina si sunt obligata sa merg pe strada asa si apoi sa caut un inlocuitor (uneori si acesta e greu de gasit), pot sta suparata 10 minute. Dar daca pierd o persoana… (asta ca sa pun lucrurile intr-o scala). Orice ar fi cred ca unii oameni sunt de neinlocuit. Nu cred in vorba populara „a schimba ca pe sosete”. Ca dragostea nu ar exista si ca se reduce la instinct nu cred dintr-un motiv simplu, pentru ca uneori ne pune in situatia de a actiona contrar instinctului de supravietuire. In plus, dragostea nu trebuie neaparat sa conduca la o finalitate… exista si atat. Ma bucur ca nu ai luat-o personal, Fenrir, era doar o constatare dedusa din comentariul tau…

    • Nevermore spune:

      Araceli, din punct de vedere interior, pot spune ca as fi de acord, iubirea nu are varsta. Totusi, ar trebui, pentru ca daca iti inchipui un batran de 70 de ani comportandu-se ca un tinerel de 20… Ma tem ca „imaginea” poate taia apetitul firilor sensibile. Exista o vreme pentru toate, dar de la un anumit punct iubirea ar trebui sa fie pusa in cui – cel putin eu nu sunt adeptul tapilor in calduri gen Irinel… Cat despre oamenii de neinlocuit, esti in eroare profunda. Nu am auzit sa se darame lumea la moartea unui om. Si in iubire, si in politica, si in media, si in literatura, si in orice alt domeniu doresti tu… daca dispare cineva, totul merge linistit inainte.

      • Araceli spune:

        Sunt perfect de acord ;)). Eu zic a sentimentele nu au varsta… manifestarile de care spui tu sunt de-a dreptul hilare :))… Mai plastic de atat nu puteai fi :)))). Cat despre faptul ca lumea se misca si nu-i pasa ca a mai murit o cifra intr-o statistica, da, e un fapt cat se poate de crud si adevarat. Dar tot la nivel interior, unele persoane sunt de neinlocuit si prin asta inteleg ca lasa un gol care nu poate fi umplut de altcineva niciodata. Ca mereu vom gasi altii si altii cu care sa ne intovarasim si lumea nu se sfarseste cu finalul unei legaturi sau al vietii unei persoane, ai dreptate…

      • Nevermore spune:

        Araceli, eu tot consider ca esti in mare eroare. Nu am prea vazut domnisoare Havisham – includ aici ambele sexe – si cele cateva cazuri pe care le pot numara pe degete sunt exceptii de la regula. In orice lume, interioara sau exterioara, oricine poate sa fie inlocuit. Ca unii nu vor sau nu permit, este vorba de o alegere, dar, sa fim seriosi, asa ceva nu este echivalent cu neputinta.

  6. Fenrir_ulfur spune:

    De ce sa ma supar,Araceli??Poti sa spui de mine absolut orice!!Ca sunt fixomana,emit judecati de valoare sau ca judec dupa 2 randuri.In legatura cu dragostea,este si atat.A exista inseamna a se afla in afara timpului si spatiului.

  7. Araceli spune:

    Despre „a exista” si „a fi” am o alta teorie… uita-te in filosofia limbajului, Fenrir. Dragostea exista sau este in functie de viziunea personala. Pentru mine „a exista” este viu, este devenire, „este” e impietrire, e moarte, e lipsa evolutiei. „Gandesc, deci exist”, nu sunt. Exist inseamna aici si acum. (Evident exista si alte teorii, dar eu pe aceasta o imbratisez). In rest, sunt judecatile tale… dar e bine ca nu exista neintelesuri in acest sens.

  8. Fenrir_ulfur spune:

    „A exista” mi se pare mai „viu”.De fapt se muleaza pe interpretarea mea. 🙂 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s