Stătea muntele ăla aşa, parcă aruncat cumva într-o doară, înfipt adânc în pământ şi în ceruri, poate puţin într-o rână, dar la fel de impunător ca oricare alt munte. Mă privea sălbatic, aşa cum îl priveam şi eu – el pentru că aşa îi era natura, eu, pentru că îmi fusese dor, prea dor… un dor pe care nu îl pot cataloga altfel decât ca nestăpânit şi furios.
Ne priveam amândoi, sălbatici, iar cel care era invidios eram eu. Invidios pe piscurile lui înalte, pe stâncile goale şi pietroase, pe pădurile care îi acopereau, fluide, umerii. Eram invidios pe nepăsarea lui, pe lipsa lui de vis, pe maiestuozitatea cu care încerca parcă să mă strivească. Eram invidios pe râurile care îl răcoreau, pe soarele care îl mângâia, pe norii care îi sărutau sfâşiaţi creştetul.
Deşi îndrăznisem de multe ori să îmi mărturisesc că îl invidiam, îl priveam cald şi puţin pierdut, şoptindu-mi dorul într-o inspiraţie adâncă şi o expirare puternică. Îmi fusese dor… nu, nu doar să îl văd, să îl simt. Să îl simt sub picior, sub călcâi, să îi simt pietrişul scrâşnind înfrânt la fiecare pas, să îi simt umbra răcoroasă şi să îi ascult şuvoaiele repezi, ca şi cum ar fi ale mele.
Îl priveam şi mă vedeam în poienile lui, între florile colorate presărate în iarbă, pe poteci ascunse de desişuri, pe marginea hăurilor pe care mi le punea în cale. Îmi doream să fie al meu, deşi îl învidiam…
Pierzându-mă din ce în ce mai mult pe cărările sale mi se părea că totul îmi vorbeşte, că încearcă să îmi spună ceva, şi ciripitul păsărilor, şi foşnetul frunzelor, şi susurul râului limpede peste care trecusem, pietrele de care mă împiedicam… Întregul munte încerca să îmi vorbească. Şi, pentru că o lume, oricât de diferită ar fi, poate să comunice cu alta, am început să desluşesc din ce în ce mai clar şoaptele.
“Iernile îmi îngheaţă animalele şi îmi alungă păsările. Fulgerele îmi aprind pădurile, ploile îmi umflă apele care încep să îşi roadă malurile şi năvălesc cu furie peste tot ce întâlnesc în cale. Pădurile îmi sunt tăiate şi nu de puţine ori mi se întâmplă ca bucăţi întregi de suflet să îmi alunece la vale. Mă macină timpul… mă sparg în mii de bucăţi, în fărâme invizibile, în particule de praf care plutesc, ciudat, în lumina soarelui. Trebuie să fac eforturi să nu îmi plec capul, să îmi ţin mereu fruntea sus. Şi o pot face pentru că prefer să mă orbească soarele, ca să nu îmi mai văd decăderea. Acesta este lucrul care doare întotdeauna cel mai tare. Mă calcă paşi în picioare şi mă suflă vânturile aspre, fără să mă ia să mă ducă într-un loc veşnic al tuturor munţilor. Fiecare copac tăiat, fiecare palmă de pământ plecată la vale, fiecare piatră transformată în nisip… toate mă dor, mă înfurie. Şi atunci îmi ascund capul între nori şi în ceaţă”.
Invidia mea a început să scadă şi în scurt timp a dispărut, fiind înlocuită de milă. Muntele ăsta, aşa cum era el, aruncat într-o rână, spânzurat de ceruri şi adânc îngropat în pământ, începu să îmi pară om, aşa ca şi mine. Dar el nu găsise, în atâta vreme, modul în care să îşi zăvorască sufletul. Îl risipea, prin întreaga sa fiinţă, prin flori şi prin râuri, prin poieni şi prin frunze, prin fluturi şi prin tării. Iar ochii, dacă i-aş fi putut vedea, ştiam, nu ar fi semănat niciodată cu ai mei – goi.
Hmmm…eu sunt adepta citatului „Uneori mila poate fi mai umilitoare decat dispretul”-Garabet Ibraileanu.Si fiecare duce dupa puterile sale.Nu cred ca exista neaprat o rasplata (de parca am munci pentru un lucru),ci poate acel sentiment de multumire de sine(eu nu prea cred in asa ceva). >:) >:) 😀 😀
Alexa, si mie imi place sa arat mila de multe ori… daca am chef 🙂 Sunt persoane care nu merita insa, nici dispretul pe care il reflecta mila. Cat despre mila reala, in multe situatii ea este inaltatoare, pentru ca, intr-adevar, exista cazuri demne de mila, oameni carora le-a mai ramas doar speranta ca cineva, un seaman de-al lor, le va intelege povestea.