Transformare

          Părul îmi curge pe umeri pentru că la început așa ne plăcea nouă. Mă mângâiai, numindu-mă frumosul tău, îmi sărutai buzele și părul tău îmi acoperea obrazul neted ferindu-l de soare. Acum barba îmi prinde rădăcini pe față, crește, se lungește atât în interior cât și în exterior. De mult firele ei au început să se unească tăcute cu firele de păr… Asprul și moliciunea pot conviețui foarte bine împreună. Apar lacrimi, apar revolte, dar, într-un final, totul se liniștește și cade în letargie, într-o amorțire profundă, soră bună a morții. Trupul se destinde din încordarea în care viața îl obligă să trăiască. Sufletul își deschide aripile și începe să planeze, pe nesimțite, ca o slabă pală de vânt, așteptând clipa în care lutul care îl ține prizonier se va dezintegra redăruindu-i libertatea de a zbura.

          Timpul capătă noi forme și noi dimensiuni, necunoscute și uneori stranii. Dar curge, curge ca un râu de neoprit deși pașii mei nu mai lasă urme pe malurile lui. Am prins rădăcini acolo, în locul în care m-ai lăsat. Am renunțat de mult să te mai aștept, dar rădăcinile mă împiedică să pornesc în noi călătorii, în noi căutări. Cu fiecare zi capul mi se apleacă din ce în ce mai mult către unda albastră. Și aștept nerăbdător ca această covârșire să ajungă la un final. Părul îmi acoperă ochii, barba caută, parcă însetată, să atingă undele fermecate…

          Uneori aud voci în timpul somnului, aud pași grăbiți sau leneși, un râset vesel sau o șoaptă înflăcărată. Dar pleoapele îmi sunt atât de grele! Capul îmi este atât de amorțit încât nu îl mai pot mișca. Doar alunecă, din ce în ce mai în jos. Într-o noapte am visat că o mână mi-a atins inima. Și o voce s-a minunat “Ia uite ce forma ciudată are scorbura asta!”. Doar părul mi-a foșnit puțin, și barba s-a zbătut parcă mai tare să atingă valurile timpului.

          Alteori vântul îmi poartă suspinele până departe. Se joacă în pletele mele, se ascunde, parcă dispare și brusc răbufnește într-o nouă pală dispărând în zări…. Câtă îndurare îmi arată atunci când, foarte rar, îmi descoperă ochii în adiere, ca să revăd în valurile timpului o privire de mult stinsă…