Break your heart

          Uneori oamenii trebuie să înveţe să urască. Să se teamă într-atât de mult să trăiască şi, în acelaşi timp, de moarte, încât singura cale de scăpare să le fie ura. O ură devastatoare întoarsă împotriva unui lucru, a unei persoane sau chiar a lor înşile. Abia atunci absolut orice este permis, şi autoflagelarea şi atentatele îndreptate asupra sufletelor altora. “Ce folos să aibă alţii aripi dacă eu nu am”? Şi atunci, din mulţimea de suflete frânte, răsfrânt, unul se poate ridica, murdar, cu ochi goi, cu buze strânse şi cu dinţii scrâşnind. Pe rând, poate la nimereală, poate alegându-şi îndelung ţintele, smulge aripi, incendiază simţiri pe care le lasă să ardă până la ultimul bob de jar, cu focuri din care nici pasărea Phoenix nu ar mai fi scăpat cu viaţă. Sunt unii cărora le place să declanşeze incendii devastatoare în urma cărora nu mai rămâne decât pustiul. Un pustiu care nici măcar nu mai este apăsător, un pustiu privit mai degrabă ca un dat. Uneori, în întoarcerea grăbită a spatelui, vreunul mai are timp să audă lamentarea împinsă la absolut – “Eu cum o să trăiesc după tine”? Sunt prea puţini cei capabili să îşi asume, curajoşii care să privească în faţă adevărul ca să poată răspunde. “După aceea nu mai există viaţă. După mine nu se mai trăieşte, se vieţuieşte”.

          Uneori, asemenea cuvinte pot provoca celui căruia îi aparţin o voluptate fără margini, mai intensă decât cel mai intens sărut al unei femei, mai mângâietoare decât cea mai caldă mângâiere, mai plăcută decât orice altă plăcere la care s-ar putea gândi cineva. Dar ceea ce este uimitor, în realitate, este că ura capătă un alt chip, altfel menirea ei nu ar putea fi îndeplinită. Pentru că numai nepăsarea poate să ucidă suflete…