Consideraţii asupra unor diverse atribute

          În fiecare dintre noi există un sâmbure, o scânteie de divinitate insuflată de acea putere omnipotentă care a creat omul. De aceea nu se putea altfel, omul trebuia să fie înzestrat, dacă nu cu puterea, măcar cu noţiunea iertării. Pentru că, se spune, a ierta este divin.

          Am cunoscut oameni care propovăduiau iertarea greşelii şi, automat, uitarea ei – un fel de dualitate ciudată, o împletire greţoasă şi de-a dreptul sfidătoare a naturii divine cu cea animală. Pentru că, dacă divinitatea are atributul iertării, animalul se bazează, în general, pe o memorie de scurtă durată. Nu s-a văzut un câine care, bătut fiind, să fie prietenos cu rasa umană. Şi, dacă respectivul câine întâlneşte un om capabil să îi ofere mângâieri şi iubire, treptat uită experienţele vechi şi le înmagazinează pe cele noi; până în momentul în care va fi bătut din nou, redeschizând ciclul schimbării amintirilor.

          Iertarea şi uitarea nu trebuie şi nu pot merge mână în mână, generând, altfel, automat, un conflict, o deflagraţie care ar nărui orice eşafodaj. Sau poate ar merge, dar numai în cazul în care se acceptă natura animală a divinităţii – ceea ce echivalează cu o blasfemie, respectiv natura divină a animalului – o profundă eroare de raţionament, pentru că o scânteie poate să aprindă un foc, dar nicidecum nu se poate confunda cu focul în sine.

          A ierta este divin, se spune, la fel cum se spune că divinitatea are nu numai posibilitatea, ci şi datoria de a pedepsi atunci când este ceva de pedepsit. Dar mă întreb dacă o astfel de putere s-ar supune îndoctrinării pe care o aruncă reprezentanţii ei, în văluri groase de întuneric, peste ochii celor suficient de naivi să şi-o însuşească.

          Iertarea poate interveni, uitarea, însă, pentru conservarea individului în sine, este ideal să nu apară niciodată. O lecţie este o lecţie, şi în momentul în care este uitată, experienţa se poate repeta ca şi când nu ar fi existat. De aceea nu am înţeles niciodată de ce în baza iertării, chiar dacă uitarea nu îşi face simţită prezenţa, se presupune că trebuie să întoarcem şi celălalt obraz. Celălalt obraz pe care nu se văd, pentru o vreme, urmele de degete lăsate de o pălmuire figurată pe care, într-un fel sau altul, suntem nevoiţi să o suportăm. Există oameni care iartă, care iartă cu inconştienţă. Oameni care nu înţeleg că întoarcerea celuilalt obraz presupune, automat, o nouă lovitură. Poate că unii sunt prea îndoctrinaţi, au caractere prea slabe, mândrii inexistente sau, pur şi simplu, inteligenţe firave care nu au posibilitatea de a înţelege că braţul care a lovit nu trebuie lăsat să o mai facă o dată.  Iertarea nu trebuie exclusă  în cazurile în care şi-ar găsi locul, în cazurile în care ar avea acoperire. Dar la fel de divin ca iertarea este ca braţul care a lovit să fie zdrobit în ţărână.