Furtună

          Cuvântul “furtună” nu udă. Nu biciuieşte obrajii nici cu stropi subţiri şi reci de ploaie, nici cu răbufniri de vânt tăioase. Decât dacă vrei. Dacă vrei, îţi poţi spune în gând: “furtună”. Apoi să îi alergi în întâmpinare zâmbindu-i, să îţi depărtezi larg braţele ca pentru a o îmbrăţişa, în timp ce frigul începe să îţi muşte mâinile. În aşteptarea ei poţi scormoni netulburat, cu privirea, perdeaua de nori care se apleacă înspre pământ, ca o capcană, ca o plasă aruncată dibaci de un vânător nevăzut. De multe ori norii sunt hipnotici şi ameţitori, nimic nu le scapă, nimic nu mai mişcă sub ei, decât genele clipind uimite, rostind o întrebare neauzită: “de unde puterea de a avea atâta densitate”? Sufletul nu este atât de dens, dimpotrivă, se rarefiază, se subţiază, îşi pierde intensitatea la fiecare rafală de vânt, la fiecare furtună, sub fiecare izvor de ploaie. Apoi se ofileşte, seacă – de prea multă toamnă, sau de prea multă povară…

          Sunt furtuni care, cu priviri întunecate, ameninţă să şteargă de pe faţa pământului tot ce întâlnesc – ca şi câinii care, temători, latră a ameninţare fără a avea îndrăzneala, însă, să muşte. Răbufnesc, cu ploaie de nori, de apă, cu vânt aspru, cu întunecime… dar atunci când cineva le iese în întâmpinare, zâmbind, privind cu ochi pierduţi norii, depărtându-şi braţele de trup a îmbrăţişare, oferindu-şi obrazul pentru a fi şfichiuit de furie, lucrurile se schimbă. Furtuna răbufneşte, vântul urlă, norii picură stropi deşi şi înţepători care se sparg pe obrazul oferit ofrandă, iar frigul… frigul muşcă. Dar unele muşcături nu dor, doar provoacă plăcere!

          Atunci sufletul rarefiat, uimit de densitatea de plumb căreia i-a ieşit în întâmpinare, se poate oferi cu totul, căzut sau nu, venerator, în genunchi. Şi părul se udă, din frunte încep să curgă şiroaie subţiri de lacrimi, apoi din ochi, din obraji şi din bărbie, împletindu-se pe haine, spălându-le, lipindu-le de trup ca şi cum nu ar exista. Ca şi cum nu ar exista nici trupul, nici haina, nici îmbrăţişarea, nici nimic altceva decât densitatea, intensitatea cu care vântul rece muşcă provocând plăcere, cu care stropii alungaţi din cer biciuiesc obrazul alunecând în firicele reci spre buze pentru a le săruta. Şi apoi ceaiul, ceaiul acela fierbinte, un fel de legătură de timp între două trenuri, un fel de oază aşezată în mijlocul deşertului, la jumătatea unui drum. Un fel de abur fermecat care prevesteşte celor care ştiu să citească în el că, după un timp, va urma o nouă furtună.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s