Antagonism

          Oglinda sufletului meu sunt ochii ei. Nu ştiu cum se face, dar există o legătură indisolubilă, de netăgăduit, pentru niciunul dintre noi. Atunci când sunt mânios, ochii ei scapără fulgere, atunci când am poftă de suferinţă – varsă lacrimi, şi când sunt fericit… Când sunt fericit se întâmplă ceva ciudat. Ca şi cum în locul ochilor ar avea două amnare ciocnite din care sar scântei înainte de a se naşte focul. Un foc care consumă flămând, lucind minunat în beznele nopţii sau în umbrele zilei, sclipind, emanând căldura zăgăzuită prea multă vreme, de prea multă vreme, închisă într-un ger al unei ierni care trebuia să fie veşnice. Un foc pe care nu l-ar stinge nici ploaia, nici vântul, nici furtuna, nici dorinţa altcuiva, nici lipsa vreascurilor, nici uitarea. Cred că nimic nu ar putea, oricât de puternic ar fi…

          Dar se întâmplă, uneori, ca un lucru, imposibil de distrus cu forţa, să se năruie în faţa a ceva fragil – a unei şoapte, slabe, abia auzite, mai mult ghicite: “Stinge focul, vine iarna”…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s