Mă apucă uneori o poftă de suferinţă. Nu ştiu ce fel de mână nebună m-a construit în felul acesta, nu ştiu ce imaginaţie bolnavă a contribuit la crearea mea. Aşa mi se întâmplă, să mă apuce pofta să sufăr, să mă zbat în convulsii, întins a moarte, cu gura întredeschisă abia expirând, şi cu pieptul larg desfăcut – din care să se audă slab, bătăile unei inimi aproape ofilite.
Nu ştiu de unde îmi vine această putere, această apetenţă către experienţele dureroase, nu ştiu de unde plăcerea pe care o simt în cârdăşia murdară cu oameni de nimic, distrugători de suflete. Dar nu contează, nici nu mi se pare relevant. Pentru că mai înspăimântător mi se pare cerul senin, luminat de raze neumbrite de nori de ploaie. Mai înspăimântător mi se pare zâmbetul larg, neînsoţit de lacrimi încărcate de plumb topit pe obraji pământii, supţi de suferinţă. Mai înspăimântători sunt ochii sclipitori decât aceia incandescenţi, arşi, secaţi, care nu mai au de plâns nici măcar o jumătate de suspin. Şi, deşi mereu mi-am spus, niciodată nu am vrut să cred până acum, nu există nimic care să mă convingă să alunec, inconştient, în braţele fericirii; nimeni care să mă rupă de negurile în care îmi place atât de mult să mă învălui. Nimeni nu are dreptul să mă despartă pe mine de mine însumi, aruncându-mă în braţele ei – ale acelei femei, oricare ar fi ea, vulgar de inocente încât să creadă că am nevoie de fericirea ei.
Nevermore 