Metamorfoză (Dimitrie Anghel)

Vroiam să uit, pe-o seară dulce lăsam să m-adoarmă crinii…
Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:
Eram şi eu un crin ca dânşii şi-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.

Visând, trăiam cu ei acuma, şi-atât de alb eram sub lună,
Încât abia scriam o umbră, când m-alunga şăgalnic vântul,
Dar tihnă se făcuse-n mine şi caldă inima şi bună,
Că reveneam sub altă formă, să-mpodobesc şi eu pământul.

Când făr’ de veste-o mâna pală, mişcându-şi umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unnei forţe necunoscute şi fatale,
S-a-ntins vrăjmaşă să mă frângă, – şi-acuma, alb ca de zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale.

Muream din nou, dar când trudită făcându-ţi braţele cunună,
A fost s-adormi zâmbind la mine cu faţa calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat uşor sub lună
În căutarea altei forme desăvârşite şi eterne.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s