Concluzie de pre-sărbătoare

         Se spune că nu aduce anul ce aduce ceasul. Dar dacă nici ceasul nu aduce mintea de pe urmă a românului… Cel puţin aşa mi se pare, că ultimul ceas, respectiv ultimul an nu au schimbat mare lucru în atitudinea pur românească a plăvanului populator al spaţiului carpato-danubiano-pontic.

         Respectăm mereu acelaşi principiu, primim să se revizuiască, dar nu schimbăm nimic prin punctele esenţiale. Şi, în acelaşi timp, să se schimbe primim, dar nu suntem de acord să revizuim pe ici pe colo.

         Profesorul de istorie de care aminteam în treacăt prin vara anului trecut, cel care îmi spunea că nu e bine să porneşti război (chiar şi ideologic) împotriva propriului popor, mi-a spus cu câteva luni în urmă, la adresa românilor, nişte cuvinte pe care pudoarea îmi interzice să le reproduc. S-a schimbat… iar eu mi-a revizuit atitudinea. Nu sunt adeptul renunţărilor, dar, în acelaşi timp, am un dram de intuiţie care îmi cam spune când trebuie să mă resemnez.

         Aşa că, române, îmbracă-ţi hainele de sărbătoare, să fii gata de-o fasole cu ţuică, mâine-i zi de sărbătoare. Şi, vorba cântecului, “With my cunning and with my stealth I don’t need a brain”! Adică, suntem români, la ce ne mai trebuie creier! Aşa-i, dom’ profesor?! Doar muzică, tot de cârciumă infectă, logic…

Remember!

          Am cunoscut o femeie a cărei culoare preferată era movul şi m-am trezit cu o durere cumplită de cap. O durere pur necruţătoare, una care mereu îmi aduce aminte de un bun prieten care zicea: “Te doare capul? Marfă proastă, românească, schimbă-l”! Şi, colac peste mâna întinsă, mâine se îmbracă ţara asta în straie de sărbătoare roş-galben-albastre sau în porturi populare. De parcă de asta ar trebui să ne ardă, de parade şi de fasole cu cârnaţi la un pahar de ţuică.

          Nu, bordelurile nu sunt legale, nici ăsta al lui Gogol nu ar trebui să fie. Muzică de cârciumă infectă în care, după ce te aşezi la o masă antică şi soioasă, e greu de crezut că nu găseşti vreo hepatită. Dar îmi place. Ceea ce nu pot spune despre situaţia României. Căreia, dacă aş putea, în loc să se ţigănească pe modelul românesc consolidat şi îmbunătăţit la diverse evenimente, i-aş spune “Start wearing purple”!

          Aşa spuneam acum un an fără o zi. Pentru cei neîncrezători că nu am schimbat măcar o virgulă şi pentru cei răbdători să verifice – 30 noimbrie 2010. S-a schimbat ceva? Se schimbă? Poate mâine…

Somnia diabolici generis (VI)

          Vorbea la telefon. Când i-am auzit vocea i-am recunoscut-o pe dată şi un fior mi-a străbătut trupul. Dar ce m-a înspăimântat şi mai tare au fost cuvintele ei: “Mă visez într-un lan de grâu, culegând maci; am pe cap o pălărie largă de paie şi port o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Am în cap până şi vaza în care pun macii, masa pe care pun vaza, casa în care este masa. Nu ştiu când voi realiza acest vis, dar aş vrea să mă scap de el concretizându-l. Rochie aş avea, pălărie mi-aş lua, lanuri sunt destule. Mai trebuie să găsesc vaza”. M-am întors grăbit în direcţia dinspre care i-am auzit vocea şi în precipitarea mea am lovit o femeie care nu îşi putu stăpâni un geamăt de durere. Atunci şi ea, necunoscuta, necunoscuta mea îmbrăcată altfel decât ştiam de obicei, se întoarse şi mă privi.

          M-am apropiat de ea temător, în timp ce ochii ei clipeau des, ca şi cum ar fi vrut să înlăture o ceaţă deasă de somn, sau poate visul nostru, acela pe care se părea că îl împărtăşeam.

          “Te-am visat”, i-am spus, căutând să îi străpung sufletul cu privirea. “Eşti nebun” îmi spuse ea cu voce şoptită, privind împrejur temătoare. “Poate, dar dacă eu sunt, eşti şi tu”.

          Sunt mulţi care spun că iubirea loveşte pe neaşteptate. Sunt şi mai mulţi care îşi povestesc iubirile ca şi cum ale lor ar fi cele mai inedite, cele mai de luat în seamă, cele mai demne de admiraţie. Iubirea, se spune, apare din neant, atunci când nu o cauţi, când încetezi să mai crezi în ea, să ţi-o mai doreşti. Atunci loveşte fulgerător, dezmembrând structuri sufleteşti bine închegate până atunci, demolând principii, călcând în picioare morala şi bunul simţ, fiind gata, ca o zeiţă dezlănţuită a răzbunării, să calce pe cadavre pentru a îşi atinge scopul – acela de a arăta celor care nu cred în ea că există.

          Iubirea este ca o pedeapsă aplicată de divinitate pentru blasfemie. Sunt mulţi care, punând la îndoială existenţa omnipotenţei cereşti cer dovezi pentru a începe să creadă. De multe ori am auzit câte un neghiob spunând:“Dacă Dumnezeu există, să mă trăznească acum, pe loc, pentru că ar trebui să ştie cât de păcătos sunt”! Dar trăznetul nu vine atunci când îl cere păcătosul, vine mai târziu, sub o altă formă, cu mult mai puţină risipă de electricitate. Atunci când cade pedeapsa, pământul îşi accelerează mişcarea de rotaţie, sau o opreşte de tot, transformându-se într-un pustiu necuprins. Aerul devine înecăcios, soarele păleşte, nopţile devin asemenea zilelor, plânse înăbuşit, iar lumina din ochi se stinge, devenind din ce în ce mai slabă, o pâlpâire a unei lumânări aprinse, într-un colţ uitat de mănăstire, pentru sufletul celor vii.

          La fel este şi cu iubirea, doar că ea acţionează în mod diferit. Ea, înainte să stingă focul din priviri îl intensifică, îi dă puterea de a calcina, de a distruge în mod sfâşietor interiorul trupului care o găzduieşte – un fel de sterilizare a tot ce a fost înainte, cândva, o sterilizare definitivă care, după o vreme, are acelaşi rezultat nefast – nefericirea, fie că este adusă de rutină, fie că este adusă de suferinţa unei despărţiri.

          Dar ceea ce se citea în ochii noştri, ai ei şi ai mei, era altceva, era mult mai presus de comunul dezgustător al oamenilor – era semnul primei poveşti perfecte de iubire a umanităţii.

De duminică

          Dacă duminica mi-ar fi iubită nu i-aş spune că o urăsc, doar m-aş arăta împovărat privind-o cum pleacă. Dar din clipa în care mi-ar întoarce spatele zâmbetul mi s-ar impregna în buze şi fericirea m-ar înlănţui cu braţe primitoare. Urăsc duminicile, poate pe asta cel mai mult dintre toate, dacă este posibil ca sentimentele să crească în fiecare zi. Duminică dragă, noi doi…

          Totuşi, să vă fie faină! 1999.

Trezire

          Am visat frumos. Apoi m-am trezit şi am auzit îngerii plângând; îngerii, acele entităţi cu caracter uman, caracterizate prin excelenţă de supuşenie. Plângeau căutând cu priviri pierdute, în zare, o urmă de vis, o umbră, o rămăşiţă care să contrazică realitatea. Deşi se terminase visul meu, a trebuit să îi îmbărbătez eu pe ei, de parcă aş fi fost singurul care ştia că omul este o fiinţă visătoare.

          Este uşor, se termină un vis, începe altul. Trebuie doar să pui capul pe pernă şi să aştepţi noaptea cea mai adâncă.

Somnia diabolici generis (V)

          Mă tulbura din ce în ce mai mult visul, şi starea mea de pierdere începuse să se reflecte din ce în ce mai pregnant în viaţa reală. De aceea am acceptat să merg să consult un psiholog. Mi-a venit să râd când l-am auzit spunându-mi că în faţa lui trebuie să îmi deschid în totalitate sufletul, să îi mărturisesc toate secretele fără vreo teamă. Îmi invocă obligaţia de confidenţialitate dintre terapeut şi pacient şi mă asigură că orice i-aş spune va rămâne între cei patru pereţi ai cabinetului său. Dar eu ce să îi fi spus, că mă culcam cu nevastă-sa şi că ea ajunsese să nu îmi mai suporte toanele?

          Devenisem foarte dificil, foarte greu de mulţumit, îmi dădeam şi eu seama de asta, de aceea am cedat insistenţelor şi rugăminţilor de a mă duce la cabinetul soţului ei. Mi se părea stânjenitor şi, în acelaşi timp, hazliu să îl ascult debitându-şi concluziile – visul meu era proiecţia, din inconştient, a nevoii de a iubi şi de a fi iubit, dar, în acelaşi timp, manifestare a temerii mele de a îmi asuma responsabilităţi şi obligaţii sentimentale, teama mea de angajament fiind vizibilă, pretindea el, chiar şi unui novice în ştiinţele psihologiei.

          După aceea începu să îmi proslăvească senzaţia extraordinară pe care o are cel care, din iubire, se oferă pe sine însuşi persoanei care merită să primească în totalitate ceea ce este de oferit. Îmi dădu exemple plauzibile, considera el, spunându-mi că soţiei sale îi sclipeau ochii atunci când îl făcea pe el fericit cu ceva. Şi îmi mai spuse că nimic nu este mai înălţător decât fericirea pe care o simţi atunci când produci fericire, bucuria de a iubi şi de a te simţi iubit într-un asemenea mod încât să fii încredinţat că ceea ce trăieşti este special, cu totul diferit de ceea ce simt oamenii comuni.

          Mi-a venit să îi spun că nevastă-sa îl iubea foarte mult, umplându-şi golurile provocate de absenţa lui cu prezenţa mea, şi, probabil, şi cu a altora. M-am abţinut, însă, şi i-am pus o întrebare simplă care speram să îl blocheze. “Presupunând că este adevărat, că nu există fericire mai mare decât iubirea, de unde ştii că persoana căreia te hotărăşti să i-o oferi este cea care o merită”? “Ştii, pur şi simplu”, mi-a răspuns. Din clipa aceea am hotărât să renunţ la serviciile lui – nu era decât fie un alt şarlatan care înşela oamenii, fie avea impresia că, dacă avea o hârtie care să îi ateste nişte studii făcute cine ştie cum, este capabil să aibă un răspuns la orice dilemă umană.

          Şi, mai mult de atât, îl consideram incapabil de a mă ajuta cu ceva pentru că, deşi susţinea cu tărie opinia că ştii, simţi care este persoana potrivită căreia să te oferi necondiţionat, nu ştia că nevastă-sa mi se oferise în moduri pe care el nici nu le-ar fi visat…

          L-am lăsat în pace cu ştiinţa lui, acea ştiinţă stupidă, cu senzaţia că el nu a greşit deloc oferindu-se femeii care îl aştepta în fiecare zi acasă, gata să îi însenineze zilele mohorâte. Dar în timp ce îmi spuneam mie însumi toate acestea şi chiar râdeam de scornelile cu privire la împlinirea completă prin iubire, am văzut-o.  Am văzut-o pe ea. Nu purta pălăria ei obişnuită, nici rochia albă, vaporoasă, fără mâneci. Părul negru i se revărsa pe spate, pieptănat în modul pe care îl cunoşteam, dar buzele ei nu îmi zâmbeau. Mi se părea că mă priveau întredeschise – dacă buzele pot să privească – deopotrivă cu ochii uimiţi, şocaţi, întrebători, străbătuţi, însă, de o bucurie ciudată pe care nu ştii cum şi dacă să o manifeşti.

Somnia diabolici generis (IV)

          Dintre toate femeile care mi-au stat, în timp, alături, nu i-am fost fidel niciuneia. Aveam un prieten care mereu îmi reproşa revoltat acest lucru, dar nu l-am băgat niciodată în seamă. Ştiu că nu ar fi avut posibilitatea să mă înţeleagă. Pentru că infidelitatea mea nu se datora neapărat unei firi slabe în faţa tentaţiei, ci dintr-un raţionament cât se poate de corect. Nu există oameni fideli – fidelitatea este pentru lupi şi pentru lebede, nu pentru oameni. Atunci când cel care este înşelat descoperă minciuna trece prin toate chinurile iadului. Am văzut asta în deosebite rânduri şi nu mi-am dorit să simt aşa ceva niciodată. De aceea mi-am pus la punct un mecanism de apărare uşor de înţeles pentru orice om cu capul pe umeri, mai puţin preocupat de principialitate.

          Nu este important să fii străjerul partenerului sau al partenerei. Nu este important să cauţi să înlănţuieşti, să ridici ziduri şi să dublezi numărul zăvoarelor; nu este important să construieşti temniţe sau turnuri în care ceilalţi, alţii, să nu poate pătrunde pentru a se bucura de farmecele unei iubite sau de mângâierile unui iubit. Mai important este să ştii că atunci când magia este înecată de obişnuinţă, atunci când rutina întinde peste ochi şi peste suflet un văl de amorţeală, trebuie să înşeli primul. Trebuie să îţi calci pe inimă, să plângi, poate, pe ascuns, să suferi şi să te autoflagelezi în gând pentru că pătezi cel mai frumos lucru care ţi s-a întâmplat vreodată: iubirea. Apoi să te împaci cu gândul şi să profiţi de prima ocazie – să înşeli.

          După o vreme, când vei afla că nu numai tu înşelai, ci erai la rândul tău înşelat, nu vei suporta niciun chin – nu îţi vei pune sute de întrebări, nu te vei teme că nu erai suficient de bun, că nu ai ce trebuie ca să poţi oferi orice ai oferi într-o cantitate mulţumitoare. Este suficient să îţi spui “eu am înşelat primul, meritam să fiu înşelat”. Şi viaţa merge liniştită înainte, infidelitatea partenerului nederanjându-te nici măcar cât o înţepătură de muscă.

          I-aş fi spus şi lui, prietenului, acest raţionament al meu, dar nu l-ar fi înţeles pentru că preţuieşte prea mult noţiunea de fidelitate. Deşi, este ciudat, uneori îmi închipui că în această noţiune nu pot să creadă decât aceia care nu o practică. Infidelii ar trebui să creadă în fidelitate, pentru că ei ştiu cât de uşor este să rezişti tentaţiilor atunci când ai alături de tine tot ceea ce ţi-ai dorit, dar să cedezi doar pentru că nu vrei să faci altfel. Oamenii greşesc spunând că ar fi invers, că în fidelitate nu cred decât cei care o practică. Deşi o doză de adevăr este şi în asta, pentru că cei fideli o practică deoarece cred în ea, şi, automat, resping cu dezgust infidelitatea. Dar aşa suntem noi, oamenii, fiinţe ciudate şi lipsite de înţeles…

          Pe ea, pe străina mea, nu am mai visat-o de mai bine de o săptămână. Nu ştiu de ce mă pedepseşte aşa. Nu ştiu de ce mă las transformat în asemenea fel – parcă am slăbit, nu mai am poftă de nimic şi cred că din noaptea următoare celei în care am visat-o ultima dată, nicio femeie nu mi-a mai călcat în casă. Oare asta să fie? Să mă pedepsească pentru că nu sunt fidel imaginii ei închipuite, că nu îmi este suficient dezmăţul la care ne dedăm închipuit între macii aceia sângerii? Dar ar trebui să ştie că ei i-aş fi fidel, ea ar fi orice şi tot ce aş avea nevoie. Poate la noapte…