Somnia diabolici generis (I)

          Mă visez într-un lan cu grâu, culegând maci. Nu mai ţin minte de când mi se întâmplă, ştiu doar că visul revine cu insistenţă, periodic – uneori o dată pe săptămână, alteori mai des. La început nu îmi aminteam nimic, îmi rămânea doar o senzaţie ciudată de teamă nedefinită şi neînţeleasă. Apoi, într-o dimineaţă, când am reuşit, în sfârşit, să îmi amintesc visul, să îl conştientizez, am realizat că se repetase deja de prea multe ori.

          Ea are pe cap o pălărie largă de paie şi o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Se mişcă asemenea unei divinităţi, parcă pluteşte, nu lasă urme, nici pe pământ, nici în torentul auriu al spicelor de grâu, şi, până de curând, nici în mintea mea.

          O văd aplecându-se zâmbitoare în dreptul meu, privindu-mă – încurajator-sfidător, curajos şi provocator deopotrivă. Îmi atinge cu degetele lungi dosul palmei şi apoi, lăsându-le să se strângă pe mâna mea, smulgem împreună macul pe care doream să îl culeg.

          De ce culeg maci i-ar fi oricui de înţeles. Mulţi dintre cei care, într-un fel sau altul, şi-au odihnit capul în aşternuturile inspiraţiei, au apelat la stimulente precum alcoolul sau drogurile. Iar macul… ştim cu toţii, are un gust extraordinar în cozonac…

          Dar nu vorbeam despre mine, ci despre ea… despre străina aceea misterioasă, cu pălărie largă de paie şi rochie albă, vaporoasă, fără mâneci, cu privire sfidător-încurajatoare şi provocatoare deopotrivă. Despre ea vorbesc, cea care îmi bântuie visele ca un blestem, ca o sentinţă, ca o pedeapsă, ca o ghilotină.

          Deşi vorbesc despre ea, nu ştiu ce să spun. Ştiu cu ce este îmbrăcată  – mereu, în fiecare vis, îmi apare cu aceleaşi straie, cu acelaşi zâmbet, cu aceeaşi privire. Îmi apare mereu la fel, zâmbitoare şi neînfricată, aşteptându-se, parcă, la orice i-aş putea face eu în singurătatea unui lan cu maci.

          Uneori o sărut pe buze, alteori doar îi mângâi mâna. De multe ori mi se întâmplă ca, atunci când o zăresc, undeva departe, împletită cu linia orizontului – o umbră – să o iau la fugă fără să îmi mai întorc capul, fără să o aud cum mă cheamă. Dar alteori, văzând-o, eu devin linia orizontului iar ea se împleteşte cu mine, trântindu-mă pe spate, sărutându-mă pătimaş, posedându-mă nebuneşte, aşa cum îi fac şi eu în alte variaţii ale visului.

          Nu ştiu de ce mă înspăimântă. Este frumoasă. Este foarte frumoasă. Are ochii verzi, căprui, negri şi albaştri deopotrivă, sau, uneori, un fel de violet intens ca o culoare a răzbunării – dacă este posibil ca violetul să simbolizeze aşa ceva. De fiecare dată ochii ei au aspect de furtună, pe care îl împrumută în mod fantastic mirosului atingerii ei. Mi se întâmplă, în vis, să îi miros atingerea, chiar înainte de a îi săruta încheietura mâinii, şi de a îmi lăsa vârful limbii să îi guste pielea. În ultimul vis chiar am avut îndrăzneala să o muşc, lăsându-i urme de dinţi pe unul din sânii albi şi plini, care palpită de fiecare dată când o ating.

          Nu ştiu care este nebunul dintre noi doi, ea, pentru că îmi apare mereu în vis, ca o femeie care a făcut o obsesie pentru mine, sau eu, cel care o visează mereu, ca un bărbat care a făcut o obsesie. Poate contează, poate că nu – în definitiv, nu este treaba mea să mă gândesc la lucrul acesta. Eu doar visez, şi, deşi nu îmi doresc să se întâmple, atunci când nu o mai văd vreme de câteva nopţi mi se face un dor cumplit de ea.