Somnia diabolici generis (III)

          La început am încercat să ignor visul. M-am mai visat de multe ori făcând dragoste, sau urcând singur pe panta abruptă a unui munte, lăsându-mi buzele să atingă oglinda mată şi rece a unui lac nemişcat, sau în păduri verzi străpunse de raze fierbinţi de soare. M-am mai visat alături de oameni dragi, sau chiar de necunoscuţi, dar desfăşurând activităţi  care  nu îmi sunt străine… Mi se părea, însă, ceva normal pentru că, ce este visul, de fapt? – doar o proiecţie a inconştientului în conştient, un avertisment, poate, un semnal de alarmă tras de acel eu ascuns în mine atunci când îmi doresc ceva foarte mult.

          Dar pentru că visul începuse să se repete obsesiv, pentru că ea, străina, era mereu ea, singură, neschimbată, îmbrăcată la fel, cu aceeaşi rochie vaporoasă şi albă, fără mâneci, cu aceeaşi pălărie largă de paie, cu aceeaşi sâni rotunzi şi plini de dorinţă, am început să mă gândesc că, de fapt, nu este nimic reţinut în subconştientul meu şi că această imagine are o altă sursă.

          Am început să mă întreb ce ar fi spus un grec antic despre visul acesta al meu. Nu despre ea, pentru că goliciunea ei, hainele care o îmbracă, mângâierile, zâmbetele şi şoaptele nu îmi aparţin decât mie, nu sunt decât pentru ochii şi pentru urechile mele. Dar despre vis?! Să fie oare un semn? Şi de unde ar putea să vină, din necuprinsurile azurii ale cerului sau din străfundurile întunecoase ale lumii subpământene? De ce Hypnos m-ar alege tocmai pe mine pentru vreo farsă din acelea pe care le joacă muritorilor cu atâta plăcere? Dacă nu cumva… dacă nu cumva visul meu, ea, necunoscuta, trece prin poarta de corn, nu prin cea de fildeş. Şi atunci, dacă aşa s-ar întâmpla, visul meu nu ar mai fi o imagine intangibilă, nu ar mai rămâne la stadiul de ceaţă, de fum imposibil de strâns între degete.

          Dacă necunoscuta mea trece, din străfundurile întunecate, prin poarta de corn şi nu prin cea de fildeş (ca o minciună), atunci tot ce îmi oferă ea, tot ce îmi spune, tot ce îmi dăruieşte pe necuprinsul acelui câmp, este cu adevărat al meu şi se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu. Pentru că, dacă Hypnos nu îşi râde în barbă de mine, visând acest vis eu devin profetul propriei mele fericiri, al propriei mele salvări, a propriei mântuiri, a abandonării definitive din viaţa decadentă pe care o duc de unul singur în braţele vieţii decadente în care întregul iniţial care am fost este reconstruit alături de ea. Mi-am spus că poate ar trebui să fiu răbdător, să aştept să îmi primesc, în sfârşit, coasta lipsă – coasta mea, îmbrăcată în rochie albă, vaporoasă, fără mâneci, cu pălărie largă de paie pe cap, care, reîntregindu-mă, m-ar putea vindeca de orice altă dorinţă.

          Câteva zile am aşteptat nerăbdător să o zăresc undeva la un colţ de stradă, într-un magazin sau aşezată pe vreo bancă. Priveam îndrăzneţ fiecare femeie care îmi ieşea în cale, spunându-mi mereu că ea trebuie să fie, şi, de fiecare dată, nereuşind să îmi ascund dezamăgirea chiar şi în faţa unui zâmbet promiţător care avea un singur cusur – nu era al ei, al celei pe care o doream. Dar mai rău a fost că, parcă aflându-mi hotărârea, ea, necunoscuta, m-a părăsit vreme de câteva nopţi, refuzând să îmi mai apară la linia orizontului, să îmi mai culeagă macii şi să şi-i prindă în păr, să îmi dea să le gust seminţele din palma ei sau de pe trupul ei. Şi fiecare noapte îmi devenise un calvar, un coşmar din care nu aveam posibilitatea să mă trezesc, deşi aş fi dat orice ca realitatea să îmi fie vis şi visul realitate.