Somnia diabolici generis (VI)

          Vorbea la telefon. Când i-am auzit vocea i-am recunoscut-o pe dată şi un fior mi-a străbătut trupul. Dar ce m-a înspăimântat şi mai tare au fost cuvintele ei: “Mă visez într-un lan de grâu, culegând maci; am pe cap o pălărie largă de paie şi port o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Am în cap până şi vaza în care pun macii, masa pe care pun vaza, casa în care este masa. Nu ştiu când voi realiza acest vis, dar aş vrea să mă scap de el concretizându-l. Rochie aş avea, pălărie mi-aş lua, lanuri sunt destule. Mai trebuie să găsesc vaza”. M-am întors grăbit în direcţia dinspre care i-am auzit vocea şi în precipitarea mea am lovit o femeie care nu îşi putu stăpâni un geamăt de durere. Atunci şi ea, necunoscuta, necunoscuta mea îmbrăcată altfel decât ştiam de obicei, se întoarse şi mă privi.

          M-am apropiat de ea temător, în timp ce ochii ei clipeau des, ca şi cum ar fi vrut să înlăture o ceaţă deasă de somn, sau poate visul nostru, acela pe care se părea că îl împărtăşeam.

          “Te-am visat”, i-am spus, căutând să îi străpung sufletul cu privirea. “Eşti nebun” îmi spuse ea cu voce şoptită, privind împrejur temătoare. “Poate, dar dacă eu sunt, eşti şi tu”.

          Sunt mulţi care spun că iubirea loveşte pe neaşteptate. Sunt şi mai mulţi care îşi povestesc iubirile ca şi cum ale lor ar fi cele mai inedite, cele mai de luat în seamă, cele mai demne de admiraţie. Iubirea, se spune, apare din neant, atunci când nu o cauţi, când încetezi să mai crezi în ea, să ţi-o mai doreşti. Atunci loveşte fulgerător, dezmembrând structuri sufleteşti bine închegate până atunci, demolând principii, călcând în picioare morala şi bunul simţ, fiind gata, ca o zeiţă dezlănţuită a răzbunării, să calce pe cadavre pentru a îşi atinge scopul – acela de a arăta celor care nu cred în ea că există.

          Iubirea este ca o pedeapsă aplicată de divinitate pentru blasfemie. Sunt mulţi care, punând la îndoială existenţa omnipotenţei cereşti cer dovezi pentru a începe să creadă. De multe ori am auzit câte un neghiob spunând:“Dacă Dumnezeu există, să mă trăznească acum, pe loc, pentru că ar trebui să ştie cât de păcătos sunt”! Dar trăznetul nu vine atunci când îl cere păcătosul, vine mai târziu, sub o altă formă, cu mult mai puţină risipă de electricitate. Atunci când cade pedeapsa, pământul îşi accelerează mişcarea de rotaţie, sau o opreşte de tot, transformându-se într-un pustiu necuprins. Aerul devine înecăcios, soarele păleşte, nopţile devin asemenea zilelor, plânse înăbuşit, iar lumina din ochi se stinge, devenind din ce în ce mai slabă, o pâlpâire a unei lumânări aprinse, într-un colţ uitat de mănăstire, pentru sufletul celor vii.

          La fel este şi cu iubirea, doar că ea acţionează în mod diferit. Ea, înainte să stingă focul din priviri îl intensifică, îi dă puterea de a calcina, de a distruge în mod sfâşietor interiorul trupului care o găzduieşte – un fel de sterilizare a tot ce a fost înainte, cândva, o sterilizare definitivă care, după o vreme, are acelaşi rezultat nefast – nefericirea, fie că este adusă de rutină, fie că este adusă de suferinţa unei despărţiri.

          Dar ceea ce se citea în ochii noştri, ai ei şi ai mei, era altceva, era mult mai presus de comunul dezgustător al oamenilor – era semnul primei poveşti perfecte de iubire a umanităţii.