Şi noaptea…

          Este ciudat cum fericirea vine, uneori, de unde nici nu te aştepţi. Nu din colţurile unui suflet în care a fost căutată cu obstinaţie, cu încăpăţânare, ci din braţe necunoscute, din şoapte nemaiuzite. Părul ei blond şi mătăsos, ochii albaştri şi limpezi, buzele pline, tenul alb al feţei străjuite de sprâncene subţiri şi de gene lungi întoarse în sus, ea, întreagă, era izvor de fericire.

          Pare ciudat… porniţi pe unele drumuri este foarte posibil să ne dăm seama că nu mai ştim ce căutăm. Pentru că, plecând în căutarea fericirii am înţeles că îmi doream doar uitarea. Dorindu-mi uitarea, mi-am dat seama că îmi scotocesc lumea după un colţ de fericire. „Poate fericirea înseamnă uitare”, mi-am spus, înainte de a mă prăbuşi în braţele ei. S-a oprit şi ea, noaptea, şi am simţit că nu mai aveam nimic de cerut…