Somnia diabolici generis (VIII)

          Într-o zi am hotărât că nu îmi merita iubirea. Încerca mereu să prelungească o legătură bazată pe putreziciune, pe imoralitate şi pe minciună, ceea ce îmi tulbura liniştea interioară. Nu am fost niciodată vreun puritan, dar dacă am preţuit ceva pe lumea aceasta, a fost curăţenia sentimentelor. Iar sentimentul nostru, deşi real şi puternic, era târât prin noroi, pătat cu numărat de minute şi consumat, de multe ori, în grabă. Devenise prea obositor să iubesc femeia altuia chiar dacă îmi împărtăşea sentimentul şi devenise, în timp, mai mult a mea decât a lui.

            Poate şi din această cauză, din pricina mândriei, am hotărât ca tot ce se întâmpla între noi să se încheie. Ea era căsătorită, dar mă iubea pe mine. În ochii societăţii ar fi fost considerată adulteră, în realitate, însă, eu eram cel înşelat. Trupul ei ne aparţinea amândorura, şi mie şi soţului ei, dar sufletul ei era al meu. Şi, cum suntem noi, oamenii, egoişti, din ce avem mai mult vrem şi mai mult, încercând să ne asigurăm că nu împărţim cu nimeni ceea ce avem…

            Nu mi-a rămas nimic de făcut decât să mă aşez cu chipul împietrit pe un scaun şi să privesc în jur ca şi cum aş fi fost în dormitorul meu pentru prima oară. Venise să mă vadă, să petrecem împreună câteva ore, dar zâmbetul şi sclipirea de sub gene i s-au stins când i-am cerut să se îmbrace, să plece şi să nu îmi mai iasă niciodată în cale. Mi-a părut derutată. Cred că mereu trăise cu impresia că iubirea este o legătură care uneşte doi oameni pentru totdeauna, chiar dacă nu le este sortit să rămână împreună. Probabil auzise din cine ştie ce locuri cum doi parteneri rămân prieteni după ce îşi îngroapă speranţele într-un viitor comun. Dar acelea nu sunt prietenii, sunt doar minciuni. Sunt mici portiţe lăsate deschise pentru ca, mai târziu, cândva, să existe posibilitatea reluării unei relaţii care nu a funcţionat de prima dată.

            Oricât am încercat să îi explic, nu a vrut să înţeleagă că aveam o concepţie diferită de a ei. În iubire nu încape compromis, aceasta este un joc de totul sau nimic. Şi fiecare trebuie să se mulţumească, fără a pretinde mai mult, cu ceea ce obţine. Indiferent că destinaţia este raiul sau iadul, ea trebuie acceptată, pentru că pământul, calea de mijloc, nu este decât o prelungire inutilă a unei suferinţe, o piedică în calea unei uitări binecuvântate.

            Încă îmi răsună în urechi ultima ei întrebare, strecurată printre lacrimi mari, şoptită tremurat, însoţită de cea mai mare parte a sufletului ei: “Şi visul nostru”? Chiar aşa, visul nostru… el îşi făcuse bine treaba; nici măcar nu îl mai împărţeam, doar îi lăsasem umbra să ne coboare într-atât de mult încât din prima poveste perfectă de iubire a umanităţii, povestea noastră, ajunsese una ridicolă şi profund imorală. Imorală nu pentru că mai exista o a treia latură a triunghiului, ci pentru că încăpăţânându-ne să nu ne desprindem unul de celălalt amândoi atentam la noi înşine. Ori, dacă ar fi să cataloghez ceva ca fiind imoral, aş putea spune că atentatul împotriva sinelui, autodistrugerea, sunt cele mai imorale, cele mai condamnabile lucruri pe care le poate săvârşi cineva.

            Am închis uşa în urma ei, m-am aşezat pe un scaun şi am rămas impasibil, golit de vlagă, cu privirea pierdută într-un trecut-viitor pe care urma să îl trăiesc din nou, ca şi cum ea nu ar fi existat niciodată. Doar că visul nostru îşi împlinise menirea.