Somnia diabolici generis (final)

          Este ceva, o lupta nepământeană pe care noi oamenii nu o putem înţelege, doar o bănuim, o ştim desfăşurându-se ascuns în umbră, între puteri care depăşesc posibilităţile noastre de percepţie. Pentru fiecare suflet este o încleştare acerbă între două instituţii, două închisori cărora le-am găsit, în mod convenabil, titlul de Rai şi de Iad. În una, atunci când ajungem în ea dar şi înainte, trebuie să ne supunem şi să plecăm capul, în cealaltă, să suferim. Cel puţin aşa ni se spune cât ne trăim viaţa, covârşiţi de imposibilitatea de a cunoaşte adevărul.
În lupta aceasta pentru fiecare suflet nimic nu este interzis, totul este permis – şi slăbiciunea uneia dintre forţe, ascunsă sub scuza penibilă a liberului arbitru, şi viclenia nedeghizată, care ştie că scopul scuză mijloacele.
“Mă visez într-un lan de grâu, culegând maci; am pe cap o pălărie largă de paie şi port o rochie albă, vaporoasă, fără mâneci. Am în cap până şi vaza în care pun macii, masa pe care pun vaza, casa în care este masa. Nu ştiu când voi realiza acest vis, dar aş vrea să mă scap de el concretizându-l. Rochie aş avea, pălărie mi-aş lua, lanuri sunt destule. Mai trebuie să găsesc vaza”.
Poate este adevărat că cea mai mare slăbiciune a bărbatului este femeia – tentaţia, imposibilitatea de a rezista ispitei. Viclenia cunoaşte aceasta, şi îşi poate ascunde faţa înspăimântătoare sub borurile unei pălării de paie, sub faldurile unei rochii albe, fără mâneci, vaporoase, sub impresia unui vis, a exprimării unui vis. Toţi umblăm prin viaţă culegând vise, lăsându-le să ni se dezvolte în suflet, în minte, alergând, cuprinşi de efervescenţă, să le îndeplinim. Până când fie le înţelegem, indiferent dacă le realizăm sau nu, fie le lăsăm să se destrame. Dar sunt vise care îl destramă pe visător, cele trimise din lumi întunecoase prin porţi ale minciunii, porţi de corn distrugătoare, care lasă printrânsele spectre în căutare de hrană, gata să îndestuleze una din taberele care se luptă pe ascuns pentru sufletul fiecăruia dintre noi.
Citisem undeva că sunt patru izvoare ale visului, dar abia acum înţeleg… Visul poate să fie generat de o boală fizică, ori, în al doilea caz, de un afect, de emoţii puternice provocate de iubire, speranţă, teamă sau ură. Dar în viaţa mea, aceea care curgea liniştită, lăsându-mă rece la tot ce se întâmpla în jurul meu, nu avea cum să se nască vreun vis provocat de boli sau de afecte. Mai sunt, însă, vise trimise de puterea şi viclenia demonilor, sau cele trimise de Dumnezeu.
Abia acum înţeleg de ce gheara ei îmi scosese din piept inima pulsândă şi îmi sădise în locul ei rădăcini de maci sângerii. Fusese singurul avertisment de care am beneficiat vreodată, dar în loc să îl iau în serios i-am conferit farmec şi voluptate. Nu am ştiut că mi-a venit rândul să fiu prins în încleştare, să fiu miză; poate că nici nu mi-a păsat. Iar acum este prea târziu… pentru că, prin absurd, dacă este adevărat că diavolul pierde întotdeauna, de data aceasta a izbutit să îşi construiască în mine un bastion care să îi întârzie înfrângerea – în sufletul acesta mutilat de suferinţă, de dorul pentru o plăcere efemeră şi pământeană, de dorul unei femei necunoscute care îşi transformă degetele în gheare şi îmi împlântă în piept flacăra distrugătoare a dorinţei nebune şi neconsumate.